oamenii în negru

     De-a lungul anilor, au sosit, de asemenea, rapoarte repetate asupra "oamenilor negri".

   Principalele caracteristici sînt următoarele: după observarea unui OZN, în viaţa martorului apar unul sau trei bărbaţi vizibil ameninţători, de regulă îmbrăcaţi în costume negre, cu cravată, pantofi, mănuşi negre. Personajele au prezentat acreditări ce păreau să parvină de la o agenţie secretă sau militară (de obicei CIA, FBI sau NASA), ori au lăsat această impresie prin remarcile pe care le-au făcut. Au confiscat fotografii şi alte dovezi, au avertizat că observaţiile şi întîlnirile cu ei nu trebuie discutate în public. "Încă mai primesc rapoarte despre "oamenii în negru" - mărturiseşte dr. Hynek. Din cînd în cînd, primim rapoarte referitoare la încercări de intimidare. Şi de această dată, totul este în concordanţă cu sentimentul atît de greu de probat, deoarece, dacă există dovezi, ele sînt ţinute secrete... acel sentiment că organismele guvernamentale ştiu mai mult decît recunosc şi că nu ne spun ceea ce ştiu". Ei ştiu totul, chiar şi confidenţele cele mai ascunse ale martorilor pe care-i vizitează. "Oamenii în negru" sînt înalţi, au umeri laţi, se mişcă rigid. Nu au riduri, faţa lor este netedă, fără mustaţă sau barbă. Părul negru este pieptănat perfect. Apar pe neaşteptate şi dispar la fel. Făcîndu-şi declaraţiile la poliţie, martorului i se cere să renunţe la versiunea sa. Martori şi investigatori au fost ameninţaţi cu moartea dacă spun ceea ce ştiu sau descriu despre cele văzute şi trăite. Mereu în mijlocul scenei, ca un păianjen în mijlocul pînzei. Legături destul de întinse şi misterioase. Ghicim în spatele comentariilor alte cîteva caracteristici: expresia feţei lor este neobişnuită, deoarece nici un muşchi al feţei nu se contractă; faţa lor nu exprimă emoţii sau sentimente. Au tenul închis (dar nu de tip negroid) şi fizionomie întrucîtva orientală - ochi vizibil oblici, totuşi, într-un mod oarecum diferit de orientali; urechi ascuţite sau cu diformităţi stranii. Se deplasează în general în grupuri de cîte trei, împreună părînd să mărşăluiască. Adesea sosesc în maşini de tip vechi, lucioase şi bine întreţinute, ca nişte vehicule nou-nouţe. Au Cadillack-uri sau Lincoln Continental-uri negre în Statele Unite, Rolls Royce-uri, sau Jaguar-uri în Anglia. Ferestrele sînt mate, iar numerele de înmatriculare sînt (întotdeauna) neînregistrate; pe unele automobile s-au observat inscripţii indescifrabile. Nu simt o dorinţă copleşitoare să fie diplomaţi sau să aibă tact atunci cînd abordează martorul. 

    Iată un alt caz. A fost în seara de 13 iulie 1967. Robert Richardson şi Jerry Quay mergeau cu maşina între Maumee şi Whitehouse, statul Ohio, cînd au trecut de o cotitură şi au văzut o lumină alb-albăstruie strălucitoare blocînd drumul. Richardson nu a reuşit să oprească imediat, iar maşina s-a ciocnit de ceva. În momentul coliziunii, amîndoi au închis ochii. Cînd i-au deschis, obiectul deja dispăruse. Totul s-a petrecut în jurul orei 23,30. În fine, au anunţat incidentul la poliţie şi la patrulele rutiere ale secţiei din Maumee. La faţa locului s-a găsit o bucată de metal. Ei bine, în data de 16 iulie, către ora 23,00, doi bărbaţi au venit acasă la Richardson şi l-au interogat despre incident. Nu s-au prezentat, martorul însă a observat că aveau un Cadillack 1953 negru, cu numărul 8577-D. Poliţia din Toledo a descoperit că numărul nu fusese încă emis. Apoi, o săptămînă mai tîrziu, alţi doi bărbaţi, cu fizionomii de străini şi ten măsliniu, l-au vizitat pe Richardson la domiciliu, pentru a încerca să-l convingă că în seara respectivă nu avusese loc nici o coliziune. Au lansat ameninţări vagi la adresa soţiei lui, dacă nu le dădea bucata de metal... Aceste personaje sinistre ştiu despre orice probe materiale pe care le are martorul, aşa că ţin să li se predea lor. Cei care se dau drept ofiţeri militari este clar că nu au cunoştinţă despre procedurile militare sau despre jargonul militar de bază. Avertizează martorul să nu spună nici unei alte persoane despre întîlnire, cîteodată fac ameninţări la adresa lui sau a familiei, ameninţări uneori goale de conţinut. Totuşi, avem deja cîteva dosare unde iată că - le vom răsfoi curînd - s-a trecut la fapte.

    Vorbesc formal, dar cu dificultate şi cu o respiraţie chinuită. Par să gîfîie sufocaţi, precum persoana care suferă de astm. Relatările conţin pînă şi unele detalii pe care martorul ar fi înclinat să le treacă sub tăcere, de teamă să nu pară caraghios. De regulă, "oamenii în negru" încearcă să-l convingă pe martor că nu a văzut nimic. Şi că nu s-a întîmplat nimic. Folosesc expresii ridicol de demodate. După întîlnire, martorii sînt fie descurajaţi, fie înfioraţi, fie zăpăciţi cu inepţii.

    Personaje îndoliate - am amintit că poartă costum negru, doar cămaşa lor este de un alb imaculat. Costumele au de asemenea un aspect nou-nouţ, făcute parcă la comandă. Cîteodată, merg afară - unul a ieşit pe ger, fără nici un fel de manta. Ocazional, par să-i nedumerească lucrurile cele mai comune. De pildă, unuia i s-a oferit un castronaş cu gelatină de desert şi a încercat să o bea. Înainte de a pleca, solicită adesea cîte un obiect nesemnificativ, ca un pix, o revistă veche sau un alt obiect mărunt şi (desigur) disponibil, par încîntaţi dacă li se permite să-l păstreze sau reuşesc să-l fure. 

    Vom mai adăuga un caz. Mergem aşadar în Insula Vancouver Canada. Martorul principal este Grant Breiland, pe atunci un adolescent de 16 ani, cunoscut în oraşul Victoria, capitala Columbiei Britanice, ca un elev silitor al Colegiului Mount-Douglas, martorul posedînd o inteligenţă peste medie şi avînd un spirit deosebit de combativ. Datorită acestor calităţi a fost cooptat în organizaţia voluntară "J.R. Security", care avea rolul de a sprijini organele locale ale poliţiei în menţinerea ordinii şi respectării legilor. În seara zilei de 2 octombrie 1981, la ora 21,30, Grant ieşise în faţa casei împreună cu familia sa pentru a conduce nişte musafiri. Privind din întîmplare spre cer, băiatul vede o stea deosebit de mare, cam la înălţimea norilor. Ciudata apariţie i s-a părut suspectă şi s-a repezit în casă pentru a lua aparatul său de emisie-recepţie, pe care îl folosea mai ales în misiunile voluntare de prindere a răufăcătorilor. Transmite un apel către cei de la Mount Tolmie, întrucît de acolo vizibilitatea era mult mai bună. Un oarecare N.B. i-a comunicat că şi el vede o lumină mare, albă, pe cer. Grant şi-a luat binoclul: a putut astfel să observe cum acea lumină îşi schimbă culoarea, devenind dintr-o dată roşie. Era un obiect discoidal, avînd cupola întoarsă în jos. Pe suprafaţa obiectului se plimba o lumină roşie, dîndu-i ocol pe întreaga circumferinţă, într-o mişcare circulară continuă. La un moment dat, lumina cea roşie s-a oprit două secunde şi a lansat un fascicul roşu puternic spre sol, apoi şi-a reluat mişcările, după care obiectul a dispărut. La numai cîteva ore după observaţie, la ora 5,00 dimineaţa, în Victoria s-a produs o descărcare electrică de o intensitate fără precedent: s-a auzit o bubuitură ca de tunet, urmată imediat de o rafală de ploaie; o scurtă pană de curent care a fost remediată de specialişti. Dar pentru cei din zonă un asemenea fapt era un lucru neobişnuit, furtunile şi tunetele fiind o raritate. 

    Trei zile mai tîrziu, Grant intră în antreul unui populat magazin K-Mart de lîngă casa lui, pentru a face unele cumpărături. Cum nu a găsit ceea ce căuta, s-a gîndit să dea un telefon unui prieten. Prietenul nu era însă acasă, aşa că a dat să iasă din cabina telefonică atunci cînd a zărit afară (parcă aşteptîndu-l) doi bărbaţi ciudaţi, stînd aproape unul de celălalt. Erau probabil de la poliţie, după severitatea care li se citea pe faţă. Grant aruncă o privire în jur şi observă cu stupoare că nu mai era nimeni în holul magazinului, deşi cu cîteva minute înainte fusese acolo un adevărat du-te-vino. Atît pe stradă, cît şi în complex era o mulţime de lume, dar nimeni nu intra şi nu ieşea din magazin. Cei doi stăteau nemişcaţi, parcă înţepeniţi. Erau îmbrăcaţi complet în negru, inclusiv cămăşile de sub haină, care erau încheiate strîns la gît, deşi nu se vedea nici un nasture. Nu purtau cravată. Ceea ce i-a atras cel mai tare atenţia lui Grant a fost faptul că cei doi nu aveau unghii la mîini şi nici sprîncene. Erau negricioşi la faţă, cu buzele de aceeaşi culoare cu a restului pielii, lobii urechilor erau dreptunghiulari. Ochii negri, fără luciu, priveau într-un mod nefiresc. Feţele erau lipsite de expresie, vocea fără nici o inflexiune. În tot timpul discuţiei care urmă, nu clipiră şi nu se mişcară din loc.  Bărbatul (să-i spunem) nr. 1 şi-a ţinut mereu gura întredeschisă - gura semăna cu un dreptunghi! Amîndoi aveau o dantură perfectă, dinţi regulaţi. Bărbatul nr. 1 îl întrebă pe Grant cu o voce rigidă, cu timbrul egal ca un robot: "Cum te cheamă?". Grant a ripostat: "Nu vreau să-ţi spun" Atunci bărbatul celălalt îl întrebă: "Unde locuieşti?". Grant dădu acelaşi răspuns hotărît. Îi mai puseră unele întrebări, dar băiatul refuză să le mai răspundă. Aşa încît cei doi făcură un fel de stînga-mprejur şi ieşiră în stradă. Au plecat cu paşi ţepeni, fără a îndoi genunchii. Grant s-a grăbit să iasă şi el, apoi i-a urmărit pînă cînd bărbaţii s-au oprit la marginea unui teren viran. Afară începe să plouă şi cei doi stau în ploaie, aşteptînd parcă ceva. Uitîndu-se prin jur, Grant constată cu uimire că pe stradă nu mai era nimeni, nici oameni, nici maşini, unde cu cîteva minute înainte a văzut persoane trecînd pe trotuar şi maşini alergînd în susul şi în josul străzii. 

    În acel moment a avut senzaţia că cineva îl strigă, întoarce capul, dar nu zăreşte pe nimeni. Lipit de perete, se uita la cei doi bărbaţi care ajunseseră acum la jumătatea terenului, cînd deodată aude din nou numele lui. Nimeni însă nu era în zonă. În momentul cînd îşi îndreptă privirea spre locul unde i-a văzut pe "bărbaţii în negru", a rămas de-a dreptul şocat: bărbaţii dispăruseră brusc, ca şi cum s-ar fi volatilizat în aer. Îndreptîndu-se spre locul unde ştia sigur că i-a văzut ultima oară, observă că pe sol nu erau imprimate nici un fel de urme de paşi. I s-a făcut frică şi a luat-o la fugă pînă la prima staţie de autobuz. În noaptea aceea de octombrie, Grant a avut un coşmar: visa că străbătuse cîmpul pînă la jumătate şi că acolo îl aşteptau cei doi. În vis, ei îl apucară de încheieturi, apoi au dispărut. Mai departe, Grant se află într-o cameră albă, circulară, legat de scaun şi i se repetară întrebările din holul magazinului, iar el refuză mereu să răspundă. Este întrebat dacă pomenise cuiva despre cele întîmplate în incinta complexului şi de pe stradă, cerîndu-i autoritar să uite experinţa tocmai trăită... A doua zi dimineaţă, descoperi că avea o pată roşie la cîţiva centimetri deasupra rotulei, puţin spre interiorul pulpei drepte. Ulterior, a primit telefoane anonime. 

    Ca o curiozitate, cu cîteva ore mai devreme, celălalt martor primise o vizită la fel de inutilă din partea a doi bărbaţi stranii, îmbrăcaţi identic cu vizitatorii lui Breiland, tot fără unghii, dar cu pielea extrem de palidă. Au venit la staţia de benzină unde lucra. Au cerut "petrol" (nu "benzină") şi au plătit o sumă peste măsură, apoi au adus înapoi carburantul. Nefolosit. Nici un moment nu s-a văzut vreo maşină. 

   În fine, doctorul P.M.H. Edwards, care a cercetat întîmplarea şi a scris chiar un articol în "Flying Saucer Review", a primit la rîndul său telefoane anonime.