Primul Război Mondial a ridicat în faţa poporului român probleme de mare însemnătate pentru soarta naţiunii. Tocmai de aceea, lupta pentru unitate naţională a intrat în faza finală, angrenând toate forţele sociale şi politice, atât din vechea Românie, cât şi din provinciile româneşti subjugate, imprimând războiului purtat de România un profund caracter naţional. Manifestaţiile şi demonstraţiile populare în sprijinul înfăptuirii dezideratului unităţii naţional-statale, organizate în tot cursul războiului, zecile de mii de voluntari de peste hotare, înrolaţi în lupta pentru cauza întregirii ţării, sunt numai câteva fapte care dădeau glas voinţei de unitate statală a întregii naţiuni române.
Încrederea în apropierea ceasului izbăvitor era atât de mare, încât nici dramaticele evenimente din toamna anului 1916 şi din primăvara anului 1917, când două treimi din teritoriul României au fost cotropite de armatele Puterilor Centrale, nu au putut stăvili dorinţa şi voinţa neclintită de unire a tuturor românilor. Teritoriul României rămas necotropit a devenit simbolul salvării naţiunii române, al năzuinţelor de făurire a României unite. Prin efortul susţinut al maselor largi, armata română a devenit un puternic scut de apărare a gliei străbune, atingând momentele de culme ale eroismului popular la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
În octombrie 1917 a fost deschis la Chişinău, Congresul soldaţilor moldoveni. Timp de mai multe zile, au fost dezbătute aici o serie de probleme cu caracter politic şi socio-economic de mare importanţă şi s-a hotărât „autonomia teritorială şi politică a Basarabiei”, în cadrul Republicii Federative Ruse şi „formarea, în cel mai scurt timp, a Sfatului Ţării pentru ocârmuirea Basarabiei”. Sfatul Ţării a fost conceput ca o instituţie reprezentativă, formată din deputaţi aleşi de comitetele orăşeneşti, congresul ţăranilor, comisiunile judeţene, cele comunale şi profesionale. Atribuţiile sale erau de a coordona activitatea administrativ-politică şi de a redacta proiectul de proclamare a autonomiei Basarabiei.
În această vreme Imperiul rus se afla în plină descompunere. Era vremea revoluţiei ruse. Popoarele din Imperiu îşi revendicau drepturile naţionale, la fel cum mai făcuseră în anul 1905. Noul regim îşi crea un drum prin haos, pe care, de fapt, el l-a creat şi pe care îl adâncea mereu. Guvernul rus manifesta tendinţe radicale, centraliste şi de rusificare faţă de problema naţională.
Proclamarea neatârnării este o cerinţă politică a vremii. Consiliul Directorilor din Basarabaia, organul executiv al Sfatului Ţării, neputând face faţă haosului creat de revoluţionarii bolşevici din Basarabia, hotărăşte să facă apel la forţe din afară. În consecinţă, se solicită Guvernului român să trimită trupe pentru a menţine liniştea şi a asigura securitatea Basarabiei. Armata română a intrat în Chişinău, sub comanda generalului Broşteanu, la 13 ianuarie 1918. Guvernul sovietic, nemulţumit, a rupt relaţiile cu România.
În aceste condiţii, luând şi exemplul Ucrainei, la 24 ianuarie/6 februarie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a dat o Declaraţie prin care proclama Basarabia „Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată”, având ea singură dreptul de a-şi hotărî soarta pe viitor.
La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, dând glas opiniei maselor populare, a adoptat, cu o majoritate covârşitoare de voturi, hotărârea Unirii Republicii Moldoveneşti cu România. „Republica Democratică moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria – se arăta în declaraţia oficială de unire -, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”. Hotărârea de Unire, discutată în Sfatul Ţării, a fost adoptată, cu 86 de voturi pentru, 3 voturi contra şi 36 de abţineri (13 deputaţi au lipsit) în numele a 1.810.000 din cei 2.725.000 de locuitori ai Basarabiei în 1918, ceea ce însemna 66,42% din totalul lor.
Actul de unire a fost primit în numele Guvernului, în aceeaşi zi, la Chişinău, prin premierul Alexandru Marghiloman. În întreaga Românie au avut loc uriaşe adunări, în cadrul cărora muncitori, ţărani, intelectuali, militari, profesori, studenţi, tineri din cele mai diverse stări sociale, orientări politice au salutat, prin moţiuni, telegrame, Unirea Basarabiei cu România.
Un martor la acele improtante evenimete din viaţa românilor, Ioan Buzdugan, spunea la 27 martie/9 aprilie 1918, în Sfatul Ţării, că: „Noi trebuie să arătăm lumii întregii că vrem să fim uniţi nu numai cu mama noastră România, ci şi cu fraţii noştri din Transilvania şi Bucovina”. La fel a vorbit şi Ion Inculeţ la banchetul oferit de premierul Alexandru Marghiloman: „Noi azi am făcut unirea. Credem că va veni un timp când vom face o unire şi mai mare ca cea de azi”.
Regele Ferdinand telegrafia: „Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, ca o mângâiere, să văd – după o sută de ani – pe fraţii noştri basarabeni revenind la Patria Mamă”. Actul Unirii a fost promulgat de Regele Ferdinand şi publicat în Monitorul Oficial din 10 aprilie 1918.
Sfatul Ţării avea să declare, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, că Basarabia a renunţat la condiţiile de unire specificate în Actul de la 27 martie 1918, fiind încredinţată că în România tuturor românilor, regimul democratic este asigurat pe viitor. Sfatul Ţării, după aplicarea votului universal şi rezolvând chestiunea agrară, va anula celelalte condiţii stipulate în Actul Unirii din 27 martie şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România.
Astfel, se poate observa formele organizatorice, conţinutul şi substanţa mişcării naţionale din Basarabia, ceea ce dovedeşte existenţa unei conştiinţe clare a unităţii de neam şi prefigurează celelalte două acte finale ale Marii Uniri.
Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918 şi încheierea procesului de făurire a statului naţional unitar român au marcat ultima etapă pe drumul larg şi greu al refacerii unităţii naţionale şi de stat a poporului român pe vechea vatră strămoşească a Daciei. Unirea din 1918 a concretizat nu numai momentul final al unui proces istoric, obiectiv, cu rădăcini multimilenare, ce îşi trage seva din comunitatea de viaţă economică, politică şi culturală, de neam şi limbă a poporului român, din întreaga sa dezvoltare anterioară, dar în acelaşi timp, a legiferat un act de dreptate istorică, realizat prin lupta atâtor generaţii de înaintaşi prin enorme sacrificii materiale şi umane.
În fapt, Unirea din 1918 nu a făcut decât să desfiinţeze graniţele fictive, artificiale, trase pe harta şi pe trupul poporului român de către marile imperii ale timpului, care prin politica lor de presiune, de jafuri şi dictat îl determinaseră să trăiască o lungă perioadă în provincii istorice separate, îl obligaseră ca o mare parte a valorilor sale materiale şi umane făurite cu trudă şi cu sudoare să se verse în visterii străine, poleind palatele şi reşedinţele imperiilor vecine sau să fie distruse în timpul atâtor războaie pe care românii le-au purtat pentru apărarea ţării, apărând în acelaşi timp civilizaţia şi liniştea atâtor popoare din apusul Europei.
sursa: http://www.curierul.forter.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu