angoasă

Îmi este frig în umbra-ntunecată,
am îngheţat, picioarele mi-s reci,
degeaba pare bolta înstelată
căci aprig este gerul şi pe veci.

În sobă lemnul se desface-n două
mâncat de flăcări lacome şi crude,
dar în zadar vă zic eu astea vouă
că gerul e mai greu şi nimeni nu aude.

Îmi este frig, de sobă mă lipesc
să-i împrumut căldura sufletească,
sunt obosit şi ochii îmi clipesc,
picioarele de gheaţă nu vor să se topească.

ce să mai spun?

Ce să mai spun, cum zi de zi,
nu îmi găsesc norocul?
Poate e felul meu de-a fi
să nu-ntâlnesc sorocul!

Doamne, de ce mă ocoleşti,
ori nu ţi-am fost eu credincios?
Pe alţii cum de îi iubeşti?
Mă faci să fiu suspicios.

Mă-ntreb mereu de am greşit,
cu ce şi unde, Doamne,
când simplul semen mi-e iubit
fie că-i treaz ori doarme?

Primit-am palme de la mulţi               Stau şi mă gândesc că poate,      Să mă împac cu-al meu destin
şi i-am iertat, nu le-am răspuns,        fiind timid, rămân la urmă          acum lipsit de vanitate,
dar azi îmi vine ca în munţi                şi numai cei ce dau din coate       raiul să fie doar un chin
să mă ascund. Sunt un proscris?        găsesc un loc într-a ta turmă.      pe drumul viaţă-moarte?

în noapte

Se lasă soarele-n amurg,
umbrele se-ntind în burg,
parcul îl îmbracă noaptea,
din frunză-n frunză zboară şoapta.

Ştiut de toţi, rătăcitor,
caut iubirea mea de zor,
cutreier munţi, cutreier mări,
scrutez îndepărtate zări.

Cu raza-i indulgentă, luna
îmi luminează calea-ntr-una,
încep să obosesc de căutare,
pasul mi-e greu, inima mare.

În noapte mă afund mereu,
spre unde? Ştie Dumnezeu!
Pribeag îmi caut amăgirea,
o soartă bună şi iubirea.

Mă cercetează curioase stele,               Îmi dă bineţe Universul,             Pasul grăbesc plin de speranţă,
dar gândul meu nu e la ele,                  tot el îmi îndrumă mersul           parcă plutesc spre altă viaţă,
visez o nimfă cu ochi negri,                  şi inima acum tresare;                 inima-mi bate cu ardoare,
cu sentimente nobile, integre.              parcă-i la colţ o arătare!             să fie-ntradevăr, ea, oare?

Retrasă-o bancă mă îmbie                   Fiinţă e, nu-i nălucire;
amare lacrimi să-mi mângâie,             să dau aşa de fericire?
o ocolesc politicos                                  Simt trupul cum se-nviorează,
cu crezu-n suflet norocos.                    găsi-voi în deşert o oază?

ce sunt eu?

Ce sunt eu? Un om? Un fleac!
Un animal doar ce vorbeşte,
iar când e negru norul, tac.
Un om? Ce nostimă poveste!

Un animal cu minte multă,
un egoist ce nu ascultă
suavul freamăt al naturii,
un animal de pradă plin de furii.

cade frunza

Cade frunza-ncet, uşoară,
ca un flutur care zboară
şi trecând din floare-n floare
soarbe dulci mărgăritare.

Cade frunza ofilită
cu codiţa-i obosită,
cade sărutând pământul,
cade terminându-şi cântul.

Cade frunza veştejită
de furtună biciuită,
zumzăind gâzele fug,
picături din ceruri curg.

Cade frunza-ngălbenită
făcând strada poleită
pe sub paşi de trecător;
zile trec, speranţe mor.

durere

Tâmplele zvâcnesc sălbatic
fiinţa-mi cutremurând,
trupu-mi saltă simptomatic
înecându-mi propriul cânt.

Îmi cuprind fruntea în palme
căutând să concentrez
din adâncuri gânduri calme
ca să le exploatez.

Iar cu calde sentimente,
ce din suflet izvorăsc
fără de impedimente,
vreau acum să îţi grăiesc,

dar mi-e gura 'cetluită
de-un fior neîntâlnit,
conştiinţa mi-e silită
ca să ardă tot mocnit.

fiori de primăvară

Bate vânt de primăvară
luminând întreaga ţară
şi-aducând din depărtare,
albă, mireasma de floare.

De sus, soarele, din cer,
ne trimite mesager
raza oblăduitoare,
cu căldura orbitoare.

Muguri tremură pe ramuri
oglindind în reci geamuri
câte-un smoc de frunzuliţe
survolat de gâzuliţe.

În înalturi, printre nori,
roiesc cârduri de cocori
şi-n cerdacul casei mele
cuib îşi fac mici rândunele.

rapsodie

Soarele din zori apare
ca un mândru mesager
ce ne-aşterne la picioare,
sincer, verdele mister.

Razele lui ne încântă,
descreţite, frunţile
şi grădina o alintă
germinând seminţele.

Ghiocei şi toporaşi
năpădesc pădurile,
din înalturi, amoraşi
                                                                                              răscolesc iubirile.

renaștere

Plouă iar peste pădure
iscând vii torentele,
înecând rugii de mure
ce-şi răsfiră pletele.

Vântu-şi cântă odiseea
fremătând aripile,
verdele îmbracă Geea
sporind pure visele.

Viaţa-n juru-ne renaşte
din zăpezi abia topite,
văluri de mirese caste
fluturând în dulci ispite.

început de iarnă

Natura azi s-a îmbrăcat                      Îi joacă-n ochi zglobii luciri
în straie albe de paradă                      şi gura larg deschide,
şi cad din cerul prea înalt                   dar de pe buzele subţiri
vii scânteieri ca de zăpadă.                cuvântul neştiut se stinge.

Copacii gem de grea povară              Firavul deget ciocăneşte
plângând cu lacrimi de mărgean,     în geam, precum o tamburină,
înmărmuriţi în prag de seară-           şi râsul vesel izbucneşte
catarge negre-n alb ocean.                 umplând odaia de lumină.

Un vesel cânt de clopoţel                   Târziu, îşi pleacă a lui gene
răsună sfâşiind văzduhul;                  vrăjit de mitul ancestral,
se-aseamănă c-un bătrânel                purtat pe braţe de Moş Ene,
la tâmple nins întreg pământul.       visând decorul hibernal.

Pe geam priveşte noul prunc
cum fulgul vrea să se prelingă,
cum zboară căzând în uluc,
iar mâna lui dă să-l atingă.

ce e?

Nori cenuşii atacă-n valuri                      Ce e un om? o pietricică
cerul senin la orizont,                               pe-a povârnişului pământ,
noi spectatori suntem în staluri              în Univers o părticică
şi de natură ţinem cont.                            ce piere-n propriul său cuvânt.

Cu braţele la piept, neutincioşi,
ne măsurăm nimicnicia,
ei vin ca tauri furioşi
călcându-ne în stropi trufia.

speranță

În zile negre zbor petale                 Au curs pe el lacrimi amare,
trandafirii, ca visele tale,                fierbinţi ca razele de soare,
şi geme luna după nori                   ferice cel ce le-a văzut
plângând speranţe şi fiori.             cu ochii minţii, a crescut.

Curând fi-va miez de noapte          Un vis acerb plin de speranţă
ce îngropa-va tandre şoapte,          renaşte dis-de-dimineaţă,
numai pământu-i presărat              doar roua de pe crudul verde
cu pete albe şi scăldat.                     e terfelită... şi se pierde.

noapte de septembrie

Norii plumburii se-ndeasă            De sub zări întunecate 
peste brune-acoperişuri,               ce au înegrit zenitul
picături în noaptea deasă              sar lumine scăpărate
cad potop în repezişuri.                 înroşindu-ne-asfinţitul.

Pomi îşi freamătă coroana            Vântul suflă greul aer
cu frunzişul biciuit,                        peste pomul încordat,
dinspre munţi coboară toamna   codrul pare imens caier
cu al ei nimb aurit.                         cu fuiorul încurcat.

Câte-un fulger răstignit               
îşi împrăştie lumina               
bubuind la nesfârşit,             
tulburând acum grădina.       

miezul nopții

De miezul nopţii ceasul bate              El traversează-n zboruri galaxii
împrăştiind în jur icnete surde,         ce-şi vieţuiesc anonimatul
odaia-i goală şi-s deşarte                     survolând planete mii,
speranţele născute crude.                    intersectându-le climatul.

Un astru leneş rătăceşte                      Străbate brâu de-asteroizi
pe căi acum întunecate,                       călcând prin praful cosmic
legea nescrisă îl călăuzeşte                  vegheat de umanoizi
purtându-i pasul mai departe.            şi idealul lor utopic.

urât

Noaptea se lasă rece                               Un înger palid luna-mi pare
cu nesimţitoare stele,                              cu faţa-i ca de ceară,
un nor stingher pe ceruri trece             cărările-s rătăcitoare,
tăcut ca visurile mele.                             iar noaptea mă-nfioară.

Boarea de vânt, sfioasă,                          Un greier ţârâie în iarbă
alunecă-ntre umbre                                 cântând urâtul să alunge,
purtând dorul de casă                              paşii opresc din grabă
pe-nvălurite unde.                                    şi sufletul îmi plânge.

curriculum vitae

Muma mea, primit-am veste,              De fel descoperitor,
antropogeneza-mi este,                        asiduu cercetător,
şi-am picat, plin de furii,                      sunt pe veci inovator
din copac în bălării.                              ţintind către viitor.

Aerul rostogolesc                                  Creierul mi-am scotocit
inhalând haos ceresc,                           să-mi fac traiul mai tihnit,
un amestec omogen                              împingea la stâncă gloata,
cu exces de oxigen.                                eu, comod, făcut-am roata.

Sunt un tip controversat,
când pios, când exaltat,
visând la perenul timp
manevrat dinspre Olimp.

pelerinaj

Stele mă privesc stinghere      Şi meteoriţi, brâu des,
pâlpâind reci, efemere,            stavile în cale-mi ţes
trimiţându-mi în amurg          opunându-mi dar stihii
raze pale ce se scurg.                zborului prin galaxii.

Mă lovesc de-asteroizi,
de întunecaţi bolizi
născuţi din planete moarte,
luminaţi numai de noapte.

iulie

Rosteşte vântul o chemare           Caut umbra răcoroasă
trâmbiţând peste coline,               fruntea să o descreţesc,
aruncând al lui suflare                  s-alung arşiţa din casă,
printre firave tulpine.                    setea să mi-o potolesc.

Flori se leagănă valsând               Cât îl văd cu ochii, câmpul
între ritmuri ancestrale,               plânge-n arşiţi de cuptor,
ape limpezi curg pe prund           un blestem e anotimpul
oglindind malurile goale.             şi din zbor gâzele mor.

Soarele, un glob de foc,                Albul nor se vede-n zare
razele fierbinţi sloboade,             aducând zvon de furtuni,
rătăcesc eu la noroc                      adieri dogoritoare
pe cărările nomade.                      seacă apa din fântâni.

tendințe

Seara se lasă, mantie cerească,
clipind misterios sub bolta cea albastră,
iar soarele sfărşeşte drumul în asfinţit
pe tainice cărări ce-abia le-am desluşit.

Un nor stingher îşi varsă-acum obida
cu grele picături umezind hlamida
şi verde un colţ, crâmpei de iarbă,
capul ridică, temerar, în mare grabă.

Îl propulsează în sus rădăcina
ce-nalţă din seva-i perenă tulpina,
el caută un reazem în golul eter
fiind în Univers al vieţii mesager.

Sub nori cenuşii îşi freamătă trupul
                                                        'nălţând către zări albastre cuvântul,
                                                        eterna speranţă din care s-a născut
                                                        purtând vise dalbe spre necunoscut.

martiri

Peste timpul care curge
pierdut în necunoscut
se aştern chipuri de sânge,
pavăză ne-au fost şi scut.

Ctitorii au înălţat
la întretăieri de ape,
cornu-n codru-a răsunat
când pârjolul fu aproape.

Seminţii amestecate
au păşit galop nebun
cotropind ogoare, sate,
trecând tot prin foc şi fum.

Lacrimi seci au înecat                      Pieptul gol în vijelie
suferinţa şi durerea,                         l-au opus cu strânsul pumn,
un popor s-a ridicat                          au zdrobit neagra furie
adunând toată puterea.                   apărând pământ străbun.