Prinţesa Mignon a fost singura regină a Iugoslaviei, iar această calitate exprimă tot tragismul destinului ei. A ajuns să conducă o ţară măcinată de conflicte etnice, care, într-un final, i-au răpus soţul. Singură, a trăit toată prăbuşirea istoriei: Al Doilea Război Mondial, venirea la putere a comuniştilor, exilul şi sărăcia. Totuşi, Mignon a reuşit să rămână, în memoria sârbilor, kraljica Marija Karađorđević. Acesta nu-i puţin lucru.
„Prevestisem că al treilea copil al meu are să fie un copil al lacrimilor, căci, pe acea vreme, nu era noapte în care să nu adorm plângând. Dar prevestirile mele dădură greş când mi se născu fetiţa la Gotha, în 9 ianuarie 1900, căci a fost, din prima zi, un copil al bucuriei şi al soarelui“, nota regina Maria, în volumul memorialistic „Povestea vieţii mele“, despre naşterea celei de-a doua fiice, Mignon. Tânăra prinţesă moştenitoare se aştepta să fie un „copil al lacrimilor“ din cauză că se afla în relaţii foarte tensionate cu Ferdinand şi Carol I în acea perioadă. Pe de-o parte, Ferdinand, care tocmai ieşise din convalescenţă, după o perioadă dură în care suferise de febră tifoidă, aplecase urechea la clevetitorii care spuneau că noul născut al familiei ar fi fost, de fapt, produsul unei relaţii extraconjugale a Mariei cu ofiţerul Zizi Cantacuzino.
S-a vehiculat chestiunea divorţului – pe la colţuri, pe şoptite, neoficial, dar s-a vehiculat. Pe de altă parte, amestecul regelui Carol I în organizarea familială a tânărului cuplu princiar nu era deloc pe placul Mariei, care se opunea cu vehemenţă, ori de câte ori avea ocazia. În acest context tulbure, prinţesa moştenitoare şi-a luat fiica, pe Elisabeta, şi s-a dus în vizită la părinţii săi, care stăteau în marele castel din Gotha. Şi acolo s-a întâmplat să şi nască, departe de micul Carol şi de Ferdinand. Pentru că fetiţa a venit pe lume în mijlocul familiei Mariei, în acest moment negru din viaţa ei, viitoarea regină a decis să o boteze Maria, ca pe ea şi pe mama ei, Maria Alexandrovna Romanova. Dar, pentru că în perioada în care se afla în Gotha, Maria fusese impresionată de opera „Mignon“ a compozitorului francez Ambroise Thomas, bazată pe cartea lui Goethe, „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister“, a decis să o alinte Mignon. Ceea ce i se şi potrivea micuţei cu părul bălai şi buclat, mereu zglobie şi prietenoasă – cuvântul „mignon“ se traduce din franceză prin drăgălaş, micuţ. Pentru români, în circumstanţe oficiale,Mignon avea să fie numită prinţesa Mărioara.
Anti-Elisabeta
Copila a întors soarta familiei: prin aprilie 1900, Ferdinand a fost convins, nu fără intervenţii de la mai multe case regale europene, să se ducă în Germania şi să îşi recunoască noul copil. Astfel că pentru Maria, Mignon a fost începutul unei noi ere în viaţa ei, ceea ce şi recunoştea în memorii: „Nu puteam s-o las o clipă din ochi, era pentru mine o solie de pace şi de nădejde“. În plus, a fost primul copil de care s-a putut apropia sufleteşte pe deplin, aşa cum şi-a dorit dintotdeauna – micul Carol era sub influenţa regelui Carol I, care voia să scoată din el un bun viitor suveran şi se îngrijea îndeaproape de educaţia lui, limitând astfel intervenţiile Mariei, iar Elisabeta era o fetiţă retrasă, care nu-şi manifesta sentimentele după pofta mamei. Mignon avea să fie prima mare bucurie a Mariei, aşa cum reiese din însemnările din memorii: „Nu-şi poate nimeni închipui un copil mai dulce şi mai fericit. Totdeauna o asemuiam cu unul dintre acei bujori mari, trandafirii, cu miros dulce, care au o culoare sidefie, sunt răcoroşi la pipăit şi dau atmosferei unei camere o încântătoare prospeţime. Tocmai aşa era Mignon în felul ei. Nimic nu tulbura vreodată paşnica bunăvoie a lui Mignon; pentru mine era o deplină bucurie. Şi apoi Mignon venise ca o rază de lumină în mijlocul unui întuneric greu, într-un ceas în care pierdusem încrederea în viaţă. Mignon fusese una dintre punţile însorite ce duc spre nădejde şi ni se ivesc uneori în viaţă; apoi răspundea iubirii mele cu nespusă duioşie...“.
Ce au în comun fraţii când sunt prinţi
Dintre fraţii ei, Mignon s-a împrietenit cel mai bine cu fratele său mai mic cu trei ani, Nicolae, alintat Nicky. Încă din prima copilărie au împărţit aceeaşi doică, aceeaşi guvernantă şi acelaşi majordom. Acestea au fost primele lor legături, concrete. Când au mai crescut, au dezvoltat aceleaşi pasiuni: călăreau vara prin poienile şi pădurile din Sinaia, cântau la pian şi învăţau limbi străine împreună. Au fost şcoliţi împreună, acasă, cu profesori privaţi – printre care, Vasile Păun, părintele Mazarie, Nicolae Iorga şi George Enescu. Mignon şi Nicky erau un duo de nedespărţit. Până şi la masă era obligatoriu să fie aşezaţi unul lângă celălalt. Firea lor era oarecum complementară: Nicky era pus numai pe şotii, iar Mignon, cu blândeţe, îi făcea toate poftele. Într-o secvenţă de jurnal, regina Maria surprindea fin relaţia dintre cei doi copii: „[Mignon] se mulţumea cu orice, se învoia cu supunere la toate jocurile celorlalţi, fără a arăta vreodată dorinţa de a porunci sau de a domina. Niciodată nu se jeluia de nimeni, nici nu se supăra, ochii ei prelungi şi albaştri aveau o privire liniştită şi îngăduitoare. Frumosul ei păr blond, foarte des, era o necontenită ispită pentru Nicky, care nu se putea opri de a-l trage. Îmi amintesc că, într-un rând, când îmi arătai mila pentru că-şi prinsese părul în clanţa de la uşă, ea îmi răspunsese liniştit: «O, nu face nimic, mă doare mult mai tare când mă trage Nicky», şi din nenorocire Nicky o trăgea foarte des pe sora sa de păr!“. Când au mai crescut, iar aceste mici torturi au încetat, Mignon şi Nicky obişnuiau adesea să se plimbe prin Bucureşti, să meargă la Capşa să mănânce prăjituri sau să facă drumeţii pe munte, pe la stâne, alături de alţi prieteni.
Din nefericire, cei doi fraţi au fost despărţiţi la scurt timp după sfârşitul războiului mondial, pe 11 septembrie 1922, când Nicky a plecat la studii în Anglia – Mignon fusese şi ea înscrisă la şcoala de fete din Ascot –, fără să ştie că aveau să se mai revadă după mai bine de 20 de ani, amândoi în exil.
Cea mai devotată soră medicală de pe frontul românesc
Când România a intrat în Primul Război Mondial, Mignon nu era decât o adolescentă de 17 ani. Noua realitate a războiului şi retragerea în Moldova nu au speriat-o, ba dimpotrivă, Mignon s-a mobilizat. Regina Maria, care se implicase în dezvoltarea sistemului medical, îi ţinea pe toţi copiii ei pe lângă ea când mergea în câte-o misiune prin spitale, prin orfelinate ori prin mahalale şi sate pentru a împărţi provizii. Este de netăgăduit, însă, că Mignon a fost cea mai dedicată noii sale misiuni de soră medicală.
În 1917, chiar s-a dus să lucreze într-un astfel de spital de război – muncă serioasă, de dimineaţa până seara, nu doar vizite sporadice pe la paturile răniţilor. Lucra la spitalul din Ghidigeni şi se declara cât se poate de fericită de noua ei misiune – şi regina Maria aproba, căci vedea că fiica ei mai pierdea din greutate astfel şi se bucura să nu-şi vadă fiicele atât de durdulii; în afară de modelarea fizică, Maria considera că munca alături de răniţi de război mai întărea caracterul fetei, pe care o considera „prea blajină“. Pe lângă acestea, o însoţea şi pe mama sa în câte o acţiune de binefacere. Pe 9 martie 1917, de exemplu, Maria, Carol şi Mignon s-au dus să ducă provizii unui regiment staţionat într-un sătuc izolat. Le duceau din cele obişnuite – ceai, pesmeţi, zahăr, săpun, tutun, ciocolată, ciorapi. Pentru bolnavi erau rezervate câteva sticle de rom, coniac şi, bineînţeles, medicamente.
La finalul acestei vizite, devenită rutină în viaţa familiei regale, Maria nota în jurnal: „Mignon a fost adânc îndurerată de tot ce vedea, însă copiii mei mă însoţesc fără a se tângui. Au început să se obişnuiască cu această grozavă stare de lucruri şi învaţă să-şi stăpânească firea, să nu se înfioare în faţa acestor privelişti care îţi sfâşie inima. Dar văd uneori cum un val de spaimă trece prin ochii albaştri, blajini, ai lui Mignon. Ea are însă o inimă vitează şi bună şi e gata să facă pentru nenorociţi tot ce-i stă în putinţă“.
„Un tânăr gingaş, cu ochii negri, catifelaţi, foarte blânzi“
La sfârşitul Primului Război Mondial, după ce România îşi atinsese toate aspiraţiile naţionale, regina Maria s-a preocupat de destinele copiilor săi. Era vremea ca fiecare să se căsătorească, şi nu oricum, ci cu folos pentru ţară. După ce a aranjat legătura cu casa regală a Greciei, prin căsătoriile lui Carol şi a Elisabetei cu Elena, respectiv George, Maria s-a preocupat de mariajul lui Mignon. În timpul Conferinţei de Pace de la Paris, regina îl cunoscuse pe regele Alexandru al proaspătului vecin, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. I se părea o partidă bună pentru Mignon. Înfiripase în mintea reginei această idee: să se înrudească în Balcani, adică să unească Balcanii mai strâns decât cu alianţe politico-militare.
A fost aranjată, aşadar, o întâlnire între cei doi tineri, în 1921. Apoi, pregătirile de nuntă nu au fost decât detalii. Logodna lui Alexandru al Serbiei cu prinţesa Mignon a fost organizată cu patru luni înainte de căsătorie, în martie 1922. S-a făcut ceremonie mare la Cotroceni. Întâi de toate, dimineaţa, logodna a fost consfinţită la Mitropolie, dinaintea Mitropolitului Primat Miron Cristea, cu alai mare de feţe aristocrate din înalta societate românească şi de la marile case regale din Europa. La finalul slujbei, pentru a pecetlui prietenia româno-sârbă, regele Ferdinand i-a oferit lui Alexandru comanda onorifică a Regimentului 9 Vânători, care a primit şi numele său. A doua zi, a avut loc o recepţie la Palatul Regal din Bucureşti, după care s-a organizat pe străzi o frumoasă paradă militară. Sărbătoarea logodnei s-a încheiat în seara acelei zile, cu un splendid bal la Palat.
Bucureştenii au primit cu căldură şi simpatie pe regele sârb, pe care revista „Ilustraţiunea română“ îl portretiza cu multă bunăvoinţă: „Alexandru I al Serbiei este un tânăr gingaş, cu ochii negri, catifelaţi, foarte blânzi, iar prin vorba lui prevenitoare şi plină de bunăvoinţă vădeşte o distincţie naturală pe care i-ar putea-o invidia scoborâtorii autentici ai celor mai vechi dinastii. (...) Ne-a emoţionat pe toţi făina de grâu adusă din ţara lui, colacii cu porumbeii simbolici, rugăciunile slavone ale Liturghiei sârbeşti şi – mai ales – frumosul act democratic de a împărţi poporului, fără deosebire de clasă, frânturile marelui colac de logodnă“. După câteva zile, Alexandru a plecat la Belgrad pentru a începe pregătirile de nuntă. Mignon rămânea încă acasă, convinsă că el era marea ei dragoste.
Trista poveste a singurei regine a Iugoslaviei
Nunta lui Mignon a fost un eveniment de mare însemnătate la Belgrad. Regele Alexandru planificase cu multă atenţie sărbătoarea din 8 iunie 1922. „Alexandru a fost înzestrat cu cai, maşini, trăsuri, veselă de argint şi lenjerie, case, mobilier, totul până la cele mai mici detalii şi absolut de cea mai bună calitate. Am fost foarte şocată cât de perfect de bine s-a făcut totul... Sârbii par să aibă ceva din generozitatea fără margini a ruşilor, care m-a impresionat pe mine şi cu care, în România, nu sunt obişnuită“, observa regina Maria în memorii. În acea zi de vară, palatul regal din Belgrad a fost ticsit de capete încoronate. Au fost prezenţi 500 de invitaţi, iar petrecerea a durat mai bine de16 ore. Ce vremuri! Presa a scris, zile bune după încheierea nunţii, despre fastul sărbătorii pe care au asemuit-o cu banchetele de la curţile basileilor. Prinţesa Mignon a furat toate privirile cu darul său de nuntă: o diademă încrustată cu smaralde, safire şi topaze şi un brâu cu 400 de briliante. În jurul Mărioarei a stat toată familia, cu excepţia lui Nicky, care încă se afla în Anglia, la studii. Regina Maria, în schimb, a fost prezentă şi a fost tare fericită pentru fata ei în acea zi: „Mignon stătea dreaptă şi i-a fermecat pe toţi cu prestanţa ei absolut naturală. Beteala de pe capul ei scânteia ca o lumină. Am fost mândră de ea... La un moment dat, coroane înalte (adevărate coroane regale cu catifea roşie în interior) le-au fost puse pe cap şi Mignon, cu o faţă de copil, arăta chiar ca o regină scoasă dintr-o carte de basme...“.
O regină cum se cuvine
Odată ce şi-a început noua viaţă în Belgrad, Mignon şi-a luat foarte în serios rolul: s-a apucat să înveţe limba sârbă, să înveţe istoria ţării, să participe la dineuri diplomatice şi gale oficiale şi, în general, să se implice în viaţa socială. Avea dorinţa de a se integra în ţara sa adoptivă pe deplin, dar problemele politice şi etnice o speriau pe tânăra regină: „Sunt momente când aproape îmi este teamă de tot ce trebuie să fac şi mă întreb dacă sunt suficient de puternică pentru munca pe care o am de îndeplinit“, se confesa ea mamei. Nu s-a lăsat demoralizată, totuşi, a rezistat până la capăt. Cuplul regal locuia în vestitul Palat Alb din Belgrad, însă a decis că e un edificiu prea somptuos pentru a fi considerat un cămin cumsecade. Aşa că s-a început construcţia unei case la Dedinje, la marginea Capitalei sârbe, de care regina Maria părea foarte entuziasmată: „Cred că va fi o casă foarte frumoasă şi acum Sandro mă consultă tot timpul şi-i pot da sfaturi foarte bune, fiind deosebit de interesată ca ei să aibă o casă încântătoare, în care să fie pe deplin fericiţi, împreună cu copiii şi toţi ceilalţi“. În acest loc s-au născut cei trei copii ai cuplului regal sârb: Petru (1923), Tomislav (1928) şi Andrei (1929).
Incidentul Elisabeta
Începutul domniei reginei Maria a Serbiei părea aproape perfect. Numai că la o lună de la naşterea primului fiu, s-a ivit şi prima dramă. Protagonişti au fost soţul şi sora lui Mignon, Elisabeta. S-a întâmplat aşa: Elisabeta se afla de-o vreme în vizită la sora ei, iar regele Alexandru, pe nesimţite, s-a îndrăgostit nebuneşte de ea, fără să-i ştie firea aventurieră. Scandalul nu a fost făcut public, dar regina Maria a ţinut un jurnal minuţios al evenimentelor de atunci. „Lisabeta stătea lângă Sandro pe o mică sofa. Ea era emoţionată, îndrăzneaţă, cu o privire strălucitoare, era Elisabeta pe care deseori o văzusem când îşi pierdea capul...“, nota regina despre momentul în care li s-a adus la cunoştinţă ei şi lui Ferdinand despre idila nefirească din proaspăta familie a lui Mignon. De cealaltă parte, Mignon i se confesa mamei despre cele mai tulburi sentimente pe care le avea faţă de Elisabeta: „Mă necăjeşte, îmi distruge nervii, sunt fericită când pleacă din camera mea... asta e atmosfera pe care o creează, o simt avidă, avidă, vrea totul, tot ce am eu“.
A avut loc o discuţie pe fondul problemei, iar, spre surprinderea tuturor, Alexandru s-a declarat în favoarea Elisabetei, „pentru că ea a fost atacată“. Maria a asistat neputincioasă la ieşirea nervoasă a sobrului rege sârb faţă de tânăra sa soţie şi a găsit o explicaţie simplă pentru toată această angoasă matrimonială: „A urmat apoi indignare faţă de Mignon şi, spre oroarea mea, el a început să-şi toarne toate resentimentele faţă de Mignon! Că era rece, indiferentă, leneşă, că făcuse totul ca să o facă fericită, dar că nimic n-o face fericită, că nu-i pasă de el... Am fost absolut îngrozită... Mi-am simţit sufletul sfâşiat. (...) Nu înţelege cu adevărat ce se petrece chiar în sufletul lui şi în sângele lui, pentru că el este doritor de dragoste şi afecţiune, pe care soţia lui, încă timidă şi imatură, nu i le-a arătat niciodată“. Într-adevăr, Mignon avea atunci 24 de ani şi nu era versată ca sora sa într-ale amorului fizic, despre care vorbea regina. Ştia ea bine ce se petrece cu fiicele ei. Convinsă că Mignon îl iubeşte sincer pe soţul său, Maria a încercat să aplaneze conflictul şi idila a fost înăbuşită rapid. Liniştea fusese restaurată la castelul din Belgrad.
Moarte la Marsilia
Dacă viaţa de familie tulbure de la Curte putea fi ameliorată facil, situaţia politică a Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, născut la finalul Primului Război Mondial, era instabilă. Era un stat multietnic, în care revendicările erau mari şi multe. Era o ţară greu de guvernat. Dorinţa lui Alexandru era să creeze, în final, un stat centralizat, coagulat în jurul vechii Serbii. Numai că nu toate forţele politice interne erau de aceeaşi părere. Terorismul politic era în floare în regat, asasinatele politice erau prea frecvente pentru a fi catalogate drept incidente. Pentru a rezolva criza internă, regele Alexandru a recurs la o mişcare în forţă, după 1929: a dat o nouă Constituţie prin care a instaurat un regim autoritar şi a schimbat numele statului în Regatul Iugoslaviei. În acest context politic, au început să se dezvolte tot mai mult facţiunile politice radicale din stat.
Efervescenţa iredentistă din stat a culminat în octombrie 1934, cu un incident tragic. Pentru că Iugoslavia era considerată de Franţa un pilon important al sistemului de alianţe politico-militare din Balcani, regele Alexandru a fost invitat la Paris de ministrul francez de Externe, Louis Barthou. Regele a onorat invitaţia. A pornit spre Franţa pe crucişătorul regal „Dubrovnik“, lăsând-o pe Mignon să-l urmeze pe ruta ferată, întrucât aceasta suferea de o criză la rinichi, iar transportul pe mare i-ar fi făcut rău. În după-amiaza zilei de 9 octombrie 1934, regele sârb ajungea în portul Marsilia, unde era întâmpinat de Barthou şi de multă lume. La câteva minute după ce cortegiul oficial pornise pe bulevard, un individ iese din mulţime, urcă pe treapta maşinii în care se aflau cei doi oficiali şi trage cu un pistol automat. Alexandru moare pe loc. Asasinul a fost ucis în ambuscada care s-a creat, iar ancheta care a urmat a arătat că făcea parte dintr-o organizaţie care milita pentru independenţa Croaţiei.
Lungul drum spre exil
Vestea asasinatului a ajuns mai întâi la regina Maria, care se afla la Londra. Ea s-a dus la Petru, moştenitorul coroanei iugoslave, care avea numai 11 ani, şi l-a anunţat despre tragicul eveniment. Petru a fost numit rege, însă conducea printr-o regenţă, încredinţată prin testament de Alexandru principelui Paul. Mignon s-a retras la castelul din Bled, pe ţărmul Mării Adriatice, dar nu a părăsit complet afacerile publice: „Am stabilit o regulă, nu părăseam ţara atunci când Paul nu era acolo, iar Paul nu pleca dacă nu eram prezentă“, spunea ea. În această perioadă îşi dedica timpul mai mult pasiunilor sale: grădinăritul, literatura şi maşinile – era o şoferiţă recunoscută, se spunea despre ea că avea „o eficienţă aproape masculină“ în condus. În plus, a intensificat acţiunile caritabile pe care le avea în grădiniţe, şcoli, institute pentru oamenii cu dizabilităţi, orfelinate, spitale. Noua etapă a vieţii sale începea în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când Mignon s-a opus cererii lui Hitler de a tranzita Iugoslavia spre Grecia, cu trupe, blindate şi armament. Atunci, în 1941, regentul Paul a fost înlocuit de prinţul Petru al II-lea. După numai o săptămână, Germania a început bombardarea Iugoslaviei, care a fost ocupată în numai câteva zile şi a capitulat pe 17 aprilie 1941. Familia regală şi guvernul au plecat în exil.
Ajutor din pribegie
În perioada războiului, Mignon şi Petru s-au refugiat în Elveţia şi au asistat neputincioşi la măcelul care s-a dezlănţuit în ţara lor, apoi la modul în care Tito şi comuniştii au preluat puterea, la sfârşitul războiului. În mod evident, familiei regale i s-a interzis să revină la Belgrad. Au urmat încă 15 ani de exil greu. În martie 1950, Mignon s-a mutat în cartierul Chelsea din Londra, însă drumurile surghiunului au purtat-o prin toată lumea – din Italia, Germania, Elveţia şi Spania, până în SUA. A trăit din vânzarea frumoaselor bijuterii pe care le primise în perioada în care fusese regină, ultima fiind diadema de la nuntă. În această perioadă, şi-a dedicat timpul ajutorării comunităţii iugoslave de emigranţi: în anii războiului, a fost preşedinta Comitetului Crucii Roşii Iugoslave din Londra, ocupându-se de trimiterea de provizii prizonierilor de război iugoslavi. Apoi, s-a preocupat numai de organizarea de expoziţii de artă şi întruniri ale comunităţii iugoslave, militând pentru interesele patriei sale adoptive. Mignon a murit la Londra, pe 22 iunie 1961 şi a fost înmormântată la cimitirul regal de la Frogmore, Windsor.
Dar istoria sa nu s-a terminat atunci. În octombrie 2013, oficialii de la Belgrad au reabilitat-o pe regina Maria a Iugoslaviei, hotărând că aceasta a fost privată de autorităţile comuniste de drepturile sale umane (la vot, la proprietate, la cetăţenie) din motive politice. Astfel, urmaşii prinţilor Tomislav şi Andrei puteau începe procedurile de revendicare a proprietăţilor confiscate. În plus, în 2013, a fost aprobată şi deshumarea reginei din Anglia şi reînhumarea în pământ sârbesc, în necropola regală de la Oplenac, alături de soţul ei. S-a întors din pribegie după 72 de ani.
http://adevarul.ro/cultura/istorie/printii-printesele-romaniei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu