aversă

Natura luptă îndârjită,                         Ploaia se încăpăţânează,
de goarna cerului vestită,                    torente-n râpe ea formează
soldaţii ei sunt bravi copaci,               ce mătură totul din cale
iar inamicul norii deşălaţi.                  gonind prundişul către vale.

Lumina soarelui e stinsă,                    Prin scorburi veveriţele şoptesc
tot mai în sus este împinsă,                cum că războiul e firesc,
codrul cade în obscuritate                  aşa a fost şi-acum o lună;
cu frunza-n ram ce bate.                     în gură sparg câte-o alună.

Greu şuvoiul, adunat din strop,         Urgia pare să se potolească,
îi biciuie spinarea, un potop,              dă fuga armia cerească,
se pleacă trupu-i spre pământ            sub ochii vii, înlăcrimaţi,
cătând să ţină pieptu-n vânt.              nori negri sunt împrăştiaţi.

Un pui de ciută, rătăcit,                      Din urmă, caldă, zâmbitoare,
într-un tufiş şade pitit                         vine domol raza de soare,
cu blana lui catifelată                          lupta din codru s-a-ncheiat
de patimile reci scăldată.                    cu armistiţiul aşteptat.