capitolul 32

În Cuvîntul înainte al lucrarii lui I. Velikovsky, "Ciocnirea lumilor" (Ed. Lucman, Bucuresti), Ion Hobana scria urmatoarele: "Despre astfel de catastrofe vorbeste, printre cei dintîi, Platon, în Timaios, primul dialog consacrat Atlantidei: "... adevarul (...) este ca aceste corpuri care se misca în jurul Pamîntului deviaza din drumul lor si ca un incendiu general, produs la mari intervale de timp, distruge tot ceea ce se afla la suprafata pamîntului". La sfîrsitul secolului al XVII-lea, William Whiston, primul astronom catastrofist, prieten cu Newton si Halley, afirma ca potopul biblic s-a datorat impactului unei comete (unul dintre satelitii planetei Nibiru/Eris - n.a.) cu Pamîntul, acesta urmînd sa fie nimicit, într-un viitor apropiat, de un fenomen asemanator. Dupa înca un veac, mult mai cunoscutul Pierre Simon Laplace revenea asupra acestui posibil pericol: "Ele (cometele) trec atît de rapid pe lînga noi, încît efectele atractiei lor nu sînt deloc de temut; doar ciocnindu-se cu Pamîntul ar putea sa produca ravagii funeste (...). Acumulîndu-se într-un lung sir de secole, probabilitatea redusa a unei astfel de întîlniri poate sa devina foarte mare". În sfîrsit, în "Tratat asupra transformarilor globului" (1825), marele naturalist Georges Cuvier se arata convins ca istoria vietii pe Terra se caracterizeaza prin perioade de stabilitate întrerupte de mari catastrofe, cea mai recenta fiind potopul biblic. (Acesta a avut loc acum 7200 de ani, în timpul penultimei treceri a planetei Eris/Nibiru prin sistemul nostru solar. Ultima trecere a Planetei Zeilor a fost acum 3600 de ani, în timpul Exodului evreilor din Egipt si este descrisa pe larg în lucrarea deja mentionata a lui I. Velikovsky - n.a.) El considera ca aceste catastrofe au avut o origine divina, fiecare fiind urmata de o noua creatie. (Si Z. Sitchin, în lucrarea "A Douasprezecea Planeta", are aceeasi parere: "la fel ca învatatii mesopotamieni, si profetii biblici considerau momentul în care planeta se apropia de Pammnt si devenea vizibila pentru oameni ca fiind momentul intrarii într-o noua era" - n.a.) Discipolul sau Alcide d'Orbigny, întemeietorul micropaleontologiei, a numarat 27 de extinctii si 28 de renasteri, atribuindu-le aceeasi origine. Influenta acestor opinii asupra comunitatii stiintifice a fost cvasinula, din pricina opozitiei categorice a lui Charles Darwin, care a postulat ca "natura nu face salturi", procesul evolutiei fiind lent si continuu". Pe You Tube, un film de aproape zece minute sustine contrariul: Nibiru are you ready?

În prefata lucrarii lui I. Velikovsky, Ciocnirea lumilor (Ed. Lucman, Bucuresti), Ion Hobana continua: "Contributia capitala a lui Immanuel Velikovsky la resuscitarea unei teorii aproape  uitate - astronomul Michel Alain Combes îl numeste "cel mai mare catastrofist al secolului XX" - consta în depistarea marturiilor privind evenimentele tragice pe care le-a trait cîndva omenirea într-o considerabila colectie sui-generis de texte istorice, opere literare clasice, carti sacre ale civilizatiilor disparute. Traditii si folclor, stravechi inscriptii si harti astronomice, descoperiri arheologice, geologice si paleontologice. Efortul sau în aceasta privinta poate fi comparat cu acela al lui Charles Fort, un alt autor "eretic", care a explorat timp de decenii vastul domeniu al presei stiintifice academice si de popularizare, si al ziarelor de mare tiraj, în cautarea "fenomenelor damnate", descrise si comentate cu un nonconformism manifestat în cartile sale. Nu întîmplator, ele au fost primite, ca si Ciocnirea lumilor, cu ostilitate de cei care apara stiinta ultragiata si cu deosebit interes de publicul dornic de aer proaspat, chiar împotriva celor învatate la scoala. Velikovsky l-a citit pe Fort si citeaza, într-un eseu, o butada nu tocmai binevoitoare a acestuia, referitoare la "mintea unui astronon". Simt nevoia de a sublinia faptul ca vagabondarea planetei Venus prin sistemul solar, imaginata de Velikovsky, reprezinta un nonsens si explica reactia dura a oamenilor de stiinta (Repet faptul ca singura "greseala" a lui I. Velikovsky a fost cea referitoare la numele pe care l-a dat cometei: în loc de Nibiru i-a spus Venus. Recentele reactii ale astronomilor care anunta descoperiri senzationale: apa pe Marte, planeta Gliese 481c locuibile, lacuri pe Titan etc. vor arata cît de curînd ca Velikovsky a avut dreptate - n.a.). Dînd dovada de obiectivitate, ei ar fi trebuit sa recunoasca însa meritele lucrarii Ciocnirea lumilor pe tarîmul cercetarii aprofundate a corpusului virtual de indicii scrise privind traumele individuale si colective la care a fost supusa  omenirea, prin agresiunea unor intrusi cosmici". Cei interesati pot vedea (foto si video), lînga Statia Spatiala Internationala, un astfel de "intrus" total, inofensiv: un OZN. Pe Google la: www.copernicus.org.

 În încheierea Cuvîntului înainte facut lucrarii lui I. Velikovsky, "Ciocnirea lumilor" (Ed. Lucman, Bucuresti), Ion Hobana spune, printre altele, urmatoarele: "Într-una dintre discutiile sale cu Eistein, pe care-l cunoscuse în 1922, în Germania, si-l regasise în 1939, la Princeton, unde locuiau amîndoi, inegalabilul savant i-a spus: "O teorie are o sansa mult mai mare de a fi acceptata, daca poate prezice un fenomen". Ei bine, în 1953, Velikovsky scria: "Mi se pare probabil ca ea (planeta Jupiter) emite semnale radio, ca Soarele si stelele. Sugerez ca acest lucru sa fie cercetat". La 6 aprilie 1955, un articol din "New York Times" facea cunoscuta detectarea semnalelor de catre doi astronomi de la Carnegie Institute. Editorul lui Velikovsky le-a propus sa stea de vorba cu autorul teoriei abia confirmate. Astronomii au refuzat, afirmînd ca este vorba despre o coincidenta care "nu poate fi privita ca o veritabila predictiune". Dosarul anexat acestei carti enumera si alte idei velikovskiene respinse la data formularii lor si adeverite ulterior: temperatura ridicata si compozitia atmosferei venusiene, micile cutremure de pe Luna, magnetosfera Pamîntului, cîmpul magnetic al Soarelui, inversarea polilor magnetici terestri ca efect al unor catastrofe majore, prezenta apei în trecutul (ba e bine mersi si acum acolo! - n.a.) planetei Marte. Prea multe coincidente... Apoi, în 1980, Luis Alvarez, laureat al premiului Nobel pentru fizica, a emis, împreuna cu fiul sau, Walter, geolog, ipoteza, sustinuta de descoperiri ulterioare, ca disparitia dinozaurilor... s-a datorat unei catastrofe globale, priciniuta de caderea unui meteorit de mari dimensiuni". Cît de curînd se va confirma si faptul ca acum 3.600 de ani, în timpul Exodului evreilor din Egipt, o cometa (unul din satelitii Planetei Eris/Nibiru) a lasat "urmele" pe care le-a cules si descris în lucrarea mentionata inegalabilul savant I. Velikovsky. Confirmarea celor de mai sus poate fi vazuta pe Google la:  www.dark.star1.co.uk, sau pe You Tube: Nibiru song.