agonie

                     
                       Cenuşa cade grea de sus,
                       e mort şi soarele-n apus,
                       verdele câmp s-a înnegrit
                       şi timpu-n loc azi s-a oprit.
                     
                       O zi, o lună, nu contează,
                       pământu-n brazde explodează,
                       porumbul alb muşcă ţărâna,
                                                                                 abia din umăr îmi mişc mâna.
                   
Picioarele mi-s grele, ca de plumb,                  Ciudate ameţeli mă prind
abia mărşăluiesc. La pomul strâmb                 şi vintrele mă dor, în gând
m-am hotărât popas să fac,                               îi fericesc pe cei ce au murit
din urmă goarnele nu tac.                                  fără de veste, nu s-au chinuit.

Cerul s-a tulburat, e cenuşiu,                           Biată epavă, mă sfârşesc încet
s-a colorat în gri un spic de grâu;                    agonizând cu sufletul cel drept,
e soarta celor ce-au rămas                                ca mine au mai fost destui,
nevrând să plece din oraş.                                dar ce să spună şi-ncă cui?

Eu dau să fug tot mai departe,                         Cândva am fost, mândru, un om,
să scap de crudele năpaste,                              azi victimă a crudului atom,
dar şansele-s reduse la juma'te,                       mă mir pământul c-a răbdat,
mă duc să mor în altă parte.                             dar de acum s-a terminat!