Nori negri umerii mi-apasăcând vălul nopţii umbre lasă,
iar genele-mi plâng nedormite;
cuvinte mor azi neştiute.
Când braţele se-ntind aiurea
vrând să cuprindă nemurirea,
îmbrăţişarea simt că-i goală,
cu suflet negru, ca de smoală.
Raza de lumină ce-apare la zenit
mă ocoleşte, se pierde-n infinit,
pământul pare greu, ca plumbuit,
ochiu-mi rămâne treaz şi îngrozit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu