Tăcerea ta de sfinx mă înspăimântă
şi ochiul, un pumnal, mi se împlântă
în pieptul cel nevolnic, doritor,
la ceasul înserării, de crudul tău amor.
Tremur neliniştit, gândul nu-ţi cunosc,
spaima mă-nconjoară, obrazii umezesc,
inima nu-ţi bate, rămâne ca de piatră
şi noaptea se coboară acuma înstelată.
Zadar scrutez zenitul, caut o scăpare,
cu mâini împreunate cerşind a ta-ndurare,
dar chipul imobil, de sfinx pietrificat,
rămâne surd şi orb, de moarte-ntunecat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu