înveştmântând pământul în mantii trecătoare
şi fulgi voioşi dansează-n hori eterne,
omul îndrăgind dansul şi viaţa muritoare.
Puţin câte puţin frigul s-a instalat,
ţurţurii par coloane de palat,
palat în care trăieşti, gingaşa mea domniţă,
cu ochii tăi cei negri şi zâmbet de zeiţă.
Mă-nchin în templul tău cuprins de fericire
c-am cunoscut ce-nseamnă fiorii de iubire,
ofranda îţi aduc buchete cu vii flori
luminate feeric în pâlpâiri de lumânări.
Glasul ţi-l aud ca o şoaptă depărtată
blândă şi sfioasă ca frunza tremurată
în ramul subţire arcuit de vânt
gemând încetişor un cântec pe pământ.
Din cerul tău cobori spre mine Părul ondulat pe faţa mea îl simt
să-mi faci luminoase zilele senine, dezmierdând obrazul într-un blând alint,
stau şi te admir înmărmurit, pari moleşită când braţu-mi te cuprinde
eşti pentru mine îngerul iubit. şi-n calda-nlănţuire dragostea ne prinde.
Vreau să rostesc cuvinte preţuite, Te simt, plăpândă floare, cum tresari
dar mâna delicată gura îmi astupă, dintre petale când sorb dulcele nectar
ştii ce voiesc să spun dinainte şi-mparţi cu mine acelaşi fagure de miere
că te iubesc cât voi trăi şi după. plin cu fericire şi fără de durere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu