după perdea

Soarele a scăpătat rotund spre asfinţit
în colţul său cel tainic, după nor dosit,
iar razele fierbinţi ce-au fost odată
se ghemuiesc în jurul lui în roată.

Luceferii vii se înalţă pe boltă scânteind
într-un siaj de stele ce cerul îl aprind,
timid apare luna cu globu-i singuratic
păşind sfioasă în spaţiul ei galactic.

Un călător în noapte, un pelerin ciudat,
cu mersul său tenace, de linişte înconjurat,
priveşte-n depărtare fereastra luminată
unde apare-o clipă un gingaş chip de fată

Braţele-şi rezemă pe lemnul de pervaz, Se uită încă-o dată spre geamul luminat;
iar ochii luminoşi acum cad în extaz, o ultimă speranţă în el a lăcrimat
priveşte o micuţă stea ce licăre feeric şi-n raza lunii când totul s-a topit
şi raza îşi trimite firavă-n întuneric. un “Noapte bună!” în taină a şoptit.

Ea drumu-i urmăreşte, tăcută-n cercetare O suliţă argintie străpunge miezul nopţii,
gândind cum se şi pierde în neagra zare, asupra pelerinului ciudat căzură sorţii,
puterea cum îi scade încet, nesimţitor, micul Cupidon, zâmbind şiret şi dulce,
cum fost-a în trecut şi este-n viitor. zburând deasupra lui departe tot se duce.

Atentă ea ascultă a naturii şoaptă, Peste-al fetei iris cade blânda geană
uşoara adiere ce bate frunza moartă şi aşa cum doarme parcă-i o icoană,
şi îi dezmiardă faţa cu blânda mângâiere, păru-i despletit, pe umeri revărsat
zâmbeşte stins, pierdută în tăcere. rebelă, o şuviţă, pe frunte s-a săltat.

Rămâne visătoare, cu ochii spre azur, Pe buze înfloreşte un surâs abia schiţat
urechea-i vrând să prindă-al izvoarelor murmur, şi trupul ei plăpând de gându-i legănat.
dar apa este mută în albia secată, C-un gest domol în parte chipu-şi răsuceşte,
după perdea dispare gingaşul chip de fată. fruntea ei cea caldă lipind-o de perete.

Perdeaua cade lin, alunecă-n fereastră, Mâna şi-o îndoaie strânsă dar la piept,
tremurător se-nalţă un trandafir în glastră răsuflarea caldă risipindu-se încet;
iar fata în odaie se mişcă fantomatic, să o priveşti o viaţă nu te-ai sătura
o siluetă pală, suflet primăvăratic. cum doarme de uşor în pat, după perdea.

Păşeşte mai departe ciudatul pelerin Iar visu-i numai unul, cu-n pelerin ciudat
cu inima cuprinsă într-un nobil chin, în faţa ei stând în genunchi plecat,
o clipă fugitivă el chipul i-a zărit, el mâna şi-o înalţă, un trandafir ţinând,
o admirase fericit, pe loc încremenit. iubirea înfocată astfel mărturisind.

Încă o vede cu păr de grâu curat, Floarea o primeşte zâmbind de fericire,
cu fruntea lată şi ochiu-n abanos muiat, strângându-i-o la piept în semn de preţuire,
cu mâna delicată, lumină în priviri, cu degete-i dezmiardă păru-n negre unde
cu zâmbetul discret pe buzele subţiri. şi simte cum în poală el faţa îşi ascunde.