cu părul în terase negre,
cădeau albele ninsori,
de atunci eu stau de veghe.
Somnul nu mă prinde noaptea
iară ziua sunt mahmur,
nesigură îmi pare soarta
şi-un sărut aş vrea să-ţi fur.
Cu zâmbetul abia schiţat
m-ai vrăjit pentru vecie,
chipu-ţi imortalizat
stă dovadă pe hârtie.
Nu-i bancnotă, nu-i pictură,
totuşi e-un portret sublim,
eşti în mijloc de natură
un idol, cel mai divin.
Chipul tău îl port în minte Dar tristeţea mă cuprinde,
aşa cum mi-a apărut, vine noaptea şi-n curând
îl descriu în dulci cuvinte: cerul stelele-şi aprinde,
totu-i patimă şi cânt. eu rămân cu tine-n gând.
Te-am îndrăgit cum niciodată Două flori nemuritoare
n-am crezut să se întâmple, cu privirea-mbrăţişez,
vreau să-mi cazi la piept o dată, care dintre ele oare
să-ţi alint a tale tâmple. este mândra ce visez?
Mâna de vrei într-a mea Îmi dai tainice puteri
să ţi-o laşi, ca doi copii, să ţin ca Atlas pământul,
s-alergăm de-a pururea fericirea-i din dureri
printre flori, peste câmpii. şi din patimă e cântul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu