deja vu

Déjà vu, amintiri din viitor? 

Asociat adesea cu premonitia, clarviziunea, experientele Out of Body (OBE), respectiv calatoriile dublului eteric/spiritului în afara corpului, termenul de “déjà vu” (însemnând în franceza deja vazut) este cunoscut si ca paramnezie si descrie acea situatie în care avem senzatia ca am mai vazut/trait/simtit un loc sau o întâmplare. Denumirea si definitia au fost date de cercetatorul francez Émile Boirac (1851–1917), în cartea “L’Avenir des sciences psychiques” (Viitorul stiintelor psihice). El noteaza ca sentimentul de déjà vu este asociat adesea cu impresia familiaritatii locului/evenimentului respectiv, ca si cu o senzatie de “ciudat”, “straniu”. Si cum de regula cel care traieste un déjà vu nu poate preciza când sau unde anume a mai simtit/vazut acel sentiment/loc care-i trezeste “amintirea”, se presupune ca episodul initial s-a petrecut în vis. 

Neo si pisica din “Matrix”

Cu alte cuvinte, când avem parte de un déjà vu, primul impuls e sa îl asociem cu un vis din trecut, în virtutea faptului ca putine sunt visele pe care le tinem minte. Este, sa recunoastem, explicatia cea mai la îndemâna, comparativ cu teoria proiectiilor astrale/calatoriilor spiritului în afara trupului sau cu reîncarnarea, care si ele ar putea furniza raspunsuri la întrebarea: cum de ne amintim fapte sau locuri de care cu siguranta nu am avut parte în aceasta viata? Fenomenul déjà vu ar putea fi, în viziunea paranormala, o traire fragmentara a unor episoade dintr-o viata anterioara, cum la fel de bine ar putea fi legat si de un univers paralel, ceea ce ar justifica descrierea sa drept o “amintire a viitorului”. Filmul “Matrix”, din 1999, ne propune si el o interpretare originala a straniei experiente: atunci când personajul Neo vede o pisica neagra trecându-i prin fata de doua ori la rând, Trinity îi spune ca senzatia de déjà vu este de regula o anomalie care apare atunci când masinile care au creat matrixul schimba ceva în el. Astfel ca pisica neagra a trecut de doua ori fiindca masinile au îndepartat ferestrele de pe o cladire. Într-un film mai recent, intitulat chiar “Déjà Vu” (regizat de Tony Scott ti avându-l ca protagonist pe Denzel Washington), fenomenul este prezentat ca parte a unei conspiratii guvernamentale. 

Deja vazut, deja simtit, deja vizitat

Potrivit lui Arthur Funkhouser, exista trei tipuri de déjà vu: déjà vécu (adica deja trait), déjà senti (adica deja simtit) si déjà visité (adica deja vizitat). Fiecare dintre acestea are particularitatile lui, dar, în ansamblu, se refera la aceeasi senzatie logic inexplicabila, ca am mai fost în locul acela sau ca am mai simtit ceea ce simtim. De regula, cele mai frecvente sunt experientele de déjà vécu, pe care le-a încercat peste 70% din populatia lumii, macar o data în viata. Asemenea senzatii apar cu precadere la vârste între 15 si 25 de ani, ceea ce s-ar putea explica prin faptul ca tinerii sunt mai capabili sa sesizeze o schimbare într-un context. Si chiar daca este declansata de un eveniment/loc banal, experienta este tinuta minte multi ani dupa aceea. Mai rara, dar nu neaparat, senzatia de déjà senti a fost asociata în 1889 de dr. John Hughlings Jackson cu epilepsia psihomotorie, în baza studierii unui pacient suferind de aceasta afectiune. Mai exact, dr. Jackson a sustinut ca bolnavii de epilepsie a lobului temporal au mai des parte de senzatia de déjà senti. Alti medici au gasit conexiuni între acest fenomen si schizofrenie sau anxietate, însa statisticile nu au fost concludente. Oricum, ipoteza ca senzatia de déjà vu, în general, sa fie provocata de o anomalie neurologica (o descarcare electrica neregulata în creier) a fost serios luata în calcul, în conditiile în care cei mai multi oameni sufera de usoare episoade epileptice, non-patologice (de exemplu, chiar înainte de a adormi). În fine, dintre cele trei subcategorii, senzatia de déjà vizitat este cea mai rar întâlnita si apare în locuri pe care le vizitam în premiera, dar de care ne simtit în mod straniu legati. Fenomenul a fost abordat atât în lucrari stiintifice, precum cele ale lui Carl G. Jung, cât si în literatura. 

Aceeasi zi, retraita la indigo

Cercetatorii britanici care s-au ocupat pe îndelete de fenomenul déjà vu au constatat statistic ca doua treimi din totalul oamenilor au traversat cel putin o data strania experienta. Interesant este faptul ca ea se declanseaza mai ales dupa-amiaza, seara si în week-end si îndeosebi într-un cadru relaxant, în compania celor apropiati ori chiar acasa. De déjà vu au parte cu precadere persoanele instruite, care calatoresc si care reusesc sa-si aminteasca visele nocturne, fiind mai rar întâlnita la indivizii cu un nivel de educatie scazut sau la cei cu stil de viata conservator. Aceste date, publicate în revista “The Psychologist”, mai arata ca frecventa senzatiilor de tip déjà vu scade pe masura ce înaintam în vârsta. Specialistii cred ca avem de-a face cu o tulburare a memoriei când vorbim despre controversatul fenomen. Exista oameni carora li se pare ca traiesc mereu si mereu aceeasi zi din viata, ca într-un perpetuu carusel al întâmplarilor si impresiilor. Chris Moulin, psiholog la Universitatea din Leeds, a cunoscut 20 de asemenea persoane, indivizi aparent absolut normali, care se plângeau totusi ca fiecare zi este identica pâna în cele mai mici amanunte cu precedenta, si tot asa, “suprapunerile” mergând de la ora mereu aceeasi a venirii autobuzului si pâna la creanga pe care statea o pasare în copacul din fata casei. Moulin sustine ca în special vârstnicii au asemenea probleme, întrucât în mintea lor prezentul se confunda nu o data cu trecutul. Astfel ca li se pare ca stiu deja ce se da la televizor sau ca au mai citit si înainte ce scrie în ziarul de azi ori ca nu e cazul sa mai cumpere lapte, fiindca au cumparat deja. Se întâmpla, de asemenea, ca unii vârstnici sa salute necunoscuti pe strada, parându-li-se ca sunt oameni pe care-i stiu de mult. 

Si creierul mai da rateuri

Dar nici tinerii nu sunt scutiti de experiente confuze, atunci când au parte de déjà vu (“falsae memoriae”, cum spunea Sfântul Augustin). Problema survine atunci când aceasta senzatie persista, depasind astfel limita normalului. Moulin a avut surpriza sa constate ca, abstractie facând de povestea cu retrairea permanenta a întâmplarilor, memoria persoanelor respective functiona corect, iar creierul lor nu dadea semne de dementa. Cu toate acestea, radiografiile cerebrale au aratat o diviziune celulara excesiva la nivelul lobului temporal, similara cu cea înregistrata în cazul bolnavilor de epilepsie. Sa existe vreo legatura între cele doua fenomene? Si cum distinge, oare, creierul între amintirile reale si imaginatie? Caci si aici exista rateuri, de care adesea nici nu ne dam seama. Sunt frecvente depozitiile unor martori la accidente sau crime, în care sustin ca au vazut un individ asa si pe dincolo la locul faptei. Si pâna la urma, ancheta arata ca martorii s-au înselat. Amintirile pentru care bagam mâna în foc se pot dovedi înselatoare, iar cercetatorii pun acest fapt pe seama modalitatilor diferite în care creierul îsi utilizeaza datele înmagazinate: când e vorba de fapte obiective (“fulgerele sunt descarcari electrice”), functioneaza un procedeu simplu, prin care creierul extrage informatia din “depozit”. Când însa cineva vrea sa-si aminteasca un episod din propriul trecut, adica un eveniment subiectiv, în creier se pune în miscare un adevarat teatru al imaginatiei. Evenimentele sunt aduse la suprafata folosind partial fragmente reale, completate însa de fantezie. Practic, omul îsi creeaza propriul tablou despre episodul evocat, rezultatul având o mai mica sau mai mare legatura cu realitatea. Cât despre distinctia dintre “adevarat” si “fals”, ea se face în creier cu ajutorul senzatiei care însoteste întotdeauna amintirile reale. Pur si simplu simtim ca am trait acele evenimente. Ceea nu împiedica totusi organul gândirii sa mai si încurce lucrurile. 

Amintiri de sub hipnoza

Cercetatorii din Leeds cred ca sentimentul care însoteste si confirma amintirea drept autentica corespunde unei zone a lobului temporal independenta de “depozitul de memorie”. Prin urmare, când zona respectiva actioneaza anormal, de capul ei, cum s-ar spune, rezulta validarea unei fantezii drept fapt trait. Nu se stie însa cum de apare, la pacientii cu tulburari, senzatia de déjà-vécu nu în contexte vechi, cum ar fi normal, ci în situatii absolut noi. Bunaoara, pusi sa vizioneze filme pe care le stiau aproape pe de rost, ei n-au avut nicio problema. În schimb, când au urmarit un film nou-nout, toti au sustinut ca l-au mai vazut. În mod similar, un turist japonez a trait experienta de perpetuu déjà vu în Parisul unde calca pentru prima oara, pe când în cunoscutul Tokio, n-a mai avut nici o neplacere. Psihologul american Alan Brown a adunat pâna acum 30 de teorii legate de fenomenul déjà vu, cu subdiviziunile sale. Una dintre aceste teorii îi apartine lui Freud, care considera senzatiile respective drept rabufniri ale fanteziilor reprimate. Alti savanti au sustinut ca fenomenul apare atunci când cineva a observat un loc, sa zicem, fara sa-i dea atentie, apoi, când a focalizat asupra lui, i s-a parut brusc cunoscut. Problema e ca nu doar vazul joaca un rol în aceste experiente, asa cum a demonstrat un orb, la care senzatia de déjà vu era provocata de zgomote sau mirosuri. Interesant s-a dovedit si experimentul facut de Akira O’Connor, tot la Leeds: mai multor persoane hipnotizate le-au fost citite siruri de cuvinte, multe necunoscute lor, iar înainte de trezire, li s-a comandat sa uite aceste enumerari. “ordinul” si-a facut efectul, însa jumatate dintre subiecti au acuzat senzatia de déjà vu când le-au fost citite, în stare de veghe, cuvintele respective.

Traim într-un Matrix?

Poate parea socant, dar ideea ca realitatea noastra cea de toate zilele ar putea fi, de fapt, o simulare, comandata din exterior, nu e deloc aiuritoare. Au luat-o în calcul minti luminate, de la cel care spunea ca nu-i “nimic nou sub soare” si pâna la oameni de stiinta din zilele noastre. Sigur ca teoriile lor nu se bazeaza însa pe “perceptii” personale, ci pe indicii precum existenta unor neconcordante în conceptia noastra despre lume. Iar una dintre aceste “nepotriviri” ar fi, potrivit revistei germane “Focus”, absenta unei dovezi privind existenta undelor gravitationale. 

Când realitatea bate SF-ul

În literatura SF, crearea unui univers fictional în care personajele sa-si duca “existenta” fara sa-si dea seama de artificialitatea lui este o tema destul de batuta. Nu-i de mirare ca s-au facut si numeroase filme pornind de la ea. Astfel, în 1973, regizorul R. W. Fassbinder realiza un film devenit clasic al genului: „Welt am Draht“ (Viata pe sârma). În el era vorba despre un computer gigantic, creat pentru a simula lumea reala. Cu ajutorul aparaturii, oamenii care controlau programul puteau interveni direct în spatiul artificial. Pâna la urma însa, descopera ei însisi ca, la rândul lor, se misca într-un univers comandat de o instanta superioara. Dar explozia de interes pe marginea acestei teme a creat-o trilogia “Matrix”, a carei prima parte s-a lansat în 1999. În acest film, omenirea este încatusata de masini într-un program de computer, în care are senzatia ca traieste de-a evaratelea. De fapt, oamenii zac în recipiente pline cu un lichid nutritiv si le furnizeaza energie masinilor. Si doar câtiva indivizi reusesc sa înteleaga monstruozitatea planului si faptul ca viata din Matrix e doar o facatura. 

Universul fata cu multiversul

Desigur, cartile si peliculele sunt fictiune. Dar ce ziceti de oamenii de stiinta care nu exclud varianta ca lumea noastra sa fie doar o mare iluzie? Unul dintre acesti savanti a fost astronomul britanic Fred Hoyle, mort în 2001. El a fost cel care a impus notiunea de explozie primordiala (Big Bang) si tot el a sustinut, în 1954, într-o revista de specialitate, ca o superinteligenta “trebuie sa fi manipulat fizica, chimia si biologia”. În special legile fizicii nucleare trebuie sa fi fost construite premeditat, pentru a permite desfasurarea reactiilor de fuziune nucleara de la nivelul stelelor, astfel încât sa rezulte carbon, elementul de baza al vietii cunoscute noua. Alaturi de Hoyle, si alte personalitati din lumea academica, mai ales filozoful britanic Nick Bostrom, de la Universitatea Oxford, ca si compatriotul sau, fizicianul John D. Barrow de la Universitatea Cambridge, au acordat o atentie deosebita temei lumii artificiale, pe care au argumentat-o însa diferit. Barrow s-a bazat pe teoria multiversului, sustinând ca exista nu unul, ci o infinitate de universuri paralele, care ar avea caracteristici diferite. În multe dintre ele ar fi conditii de viata, în care s-ar fi dezvoltat civilizatii mult superioare noua din punct de vedere al tehnicii. Aceste civilizatii ar trebui sa posede supercomputere, pentru a putea simula un ditamai cosmosul fiintelor inteligente. Programele “Creator” ar trebui sa dea masinariilor respective numai legi ale fizicii si biochimiei care sa fie valabile în universul simulat, iar ulterior ar putea observa cum se dezvolta înauntru civilizatii întregi. Exact asa cum noi privim musculitele înmultindu-se într-o eprubeta. Si cum noile generatii ar putea, la rândul lor, sa creeze universuri artificiale, numarul acestor “lumi” ar putea creste exponential, coplesindu-l, la un moment dat, pe cel real. De aceea ar fi statistic posibil ca, în realitate, noi sa fim doar niste electroni vânturati într-un supercomputer. Asa a gândit si Nick Bostrom. El este de parere ca nu niste alieni ultrainteligenti, ci tot niste oameni, dar dintr-o civilizatie mai dezvoltata, ar fi creat iluzia existentei nostre. Iar pentru evolutia speciei umane, ar exista trei posibilitati, potrivit lui Bostrom. Prima ar fi ca oamenii sa nu atinga un nivel de civilizatie prea înalt, pentru a nu disparea din vina proprie ori dintr-o catastrofa naturala legata de acest prag al dezvoltarii. A doua varianta ar fi ca omenirea sa egaleze nivelul “programatorilor”, care nu ar fi interesati de crearea unor universuri artificiale ori nu le-ar fi permisa o asemenea îndeletnicire. În fine, ultima posibilitate ar fi ca, într-o zi, cercetatorii nostri sa învete sa simuleze constiinta, folosind descoperirea pentru crearea lumilor fictive. Ceea ce n-ar fi chiar imposibil, tinând cont ca, dupa estimarea specialistului în robotica Hans Moravec de la Carnegie Mellon University din Pittsburgh, va aparea curând un computer capabil sa faca 100 de trilioane (milioane de milioane) de operatiuni pe secunda. Bostrom nu a exclus însa total ipoteza ca noi sa traim totusi în adevarata lume. 

Rolul “Creatorului”

Profesorul de economie Robin Hanson, de la George Mason University din Fairfax (statul american Virginia), are o concluzie amuzanta la toate aceste teorii. În cazul în care am descoperi ca suntem doar niste minuscule componente dintr-un program de supercomputer, ar trebui sa urmam câteva reguli de comportament. Mai întâi, ar trebui sa încercam sa aflam scopul simularii. Daca e doar pentru amuzamentul “Creatorului”, ar trebui sa-i facem jocul si sa ne pigmentam “viata” la maximum, cu sex, droguri si rock´n´roll. Daca programatorii vor sa intervina suplimentar în simulare, mai mult ca sigur ca-si vor atribui rolul personajelor bogate si aratoase. În acest caz, ar trebui sa le cautam compania virtuala, pentru a ne asigura prelungirea “existentei”. În situatia în care “Creatorul” a fabricat acest univers pentru a intra în pielea divinitatii supreme, care-i pedepseste pe netrebnici, ar trebui sa ducem o viata ireprosabila, lipsita de orice pacat. Asta pentru ca nu cumva programatorii sa-si piarda interesul pentru simulare si sa scoata computerul din priza.

Dovezi ale lumii virtuale…

Dar am putea cu adevarat sa ne dam seama daca suntem facuti din carne si sânge sau din… nimic? Da, spun la unison Barrows si Bostrom. Fiindca programatorii nu pot crea universul pâna în cele mai mici detalii (ceea ce ar presupune o munca imensa), ci doar într-o masura în care “personajele” sa nu realizeze artificialitatea vietii lor. Aceasta pare cu atât mai reala cu cât nu este studiata prea îndeaproape. În plus, “Creatorii” nu ar fi nici ei, în ciuda inteligentei si capacitatilor tehnice, infailibili sau atotstiutori. Iar simularea lor ar putea contine greseli care, prin acumulare, sa necesite remedieri si îmbunatatiri, pentru a împiedica o eventuala “cadere” a supercomputerului. Ar fi exact situatia în care “creaturile” virtuale ar face progrese tehnice mari în universul lor, care le-ar aduce la limita lumii artificiale. Un indiciu în acest sens ar fi descoperirea unor contradictii logice sau a unor abateri de la legile naturii. Cum ar fi, de pilda, faptul ca astronomii australieni au observat, acum câtiva ani, niste quasari foarte îndepartati, care au emis lumina în urma cu miliarde de ani. În spectrul lor, s-au gasit indicii ca asa-numita constanta de structura fina - o constata naturala fundamentala - a avut o alta valoare în universul initial decât astazi. Asta s-ar putea explica daca viteza luminii s-ar modifica în decursul timpului, ceea ce ar contrazice teoria relativitatii a lui Einstein. Prin urmare, ar putea fi la mijloc o schimbare grabita a programului. 

… si dovezi ale lumii reale

Asemanator este si cazul deja mentionatelor unde gravitationale. Fizicienii au construit în diverse colturi ale lumii detectoare din ce în ce mai mari, pentru a le “capta”. Dar pâna acum, eforturile au fost zadarnice, iar formula lui Einstein a fost confirmata stralucit de toate experimentele. La fel si cu mecanica cuantica, ale carei reguli nu le descifram. Poate ca e doar o frontiera mai îndepartata a simularii. Prin urmare, traim oare într-un colosal container Big-Brother, în care suntem studiati cu amuzament? Probabil ca nu. La ce i-ar folosi unei civilizatii avansate sa-si reconstituie artificial o faza de evolutie mai înapoiata, stiind exact ce urmeaza sa se întâmple? Si apoi, e greu de crezut ca relatiile sociale si comportamentul uman pot fi atât de bine simulate. Pâna la urma, e mai usor sa credem ca traim într-o lume reala, în care vom ajunge sa deslusim si secretele unor constante… variabile si ale teoriei cuantice.