naufragiu

Când ceasul timpului gongul odihneşte
şi-n miezul nopţii luna îşi veghează pruncii
degetele-mi preumblu peste căldura frunţii
şoptindu-ţi la urechi dorul ce mă mistuieşte
ca flacăra buşteanul zvârlit pe-a sobei gură
şi mă cuprind fiorii de-a ta căutătură.

Privirea ta îmi pare ca marea volburată
ce mângâie cu valul ţărmuri de mărgean,
alături e o stâncă solitară şi împovărată
sub milenara greutate a viselor noian.
Cu spuma albicioasă i-alinţi temelia
şi glasuri de sirene sporesc feeria;

uşoară corabia ce s-a ivit în zare
pluteşte în derivă, de stânci se ciocneşte
cu cârma ei zdrobită de note-amăgitoare.
Scăpat din valuri, pe ţărmuri poposeşte
un singur marinar. Eu sunt şi sincer voiesc
în valu-ţi să mă-ntorc acum că te-ndrăgesc.