cu tunete-ndrăzneţe,
acoperişuri umezesc
şi ale noastre feţe.
Copacul este o umbrelă
cu frunze foşnitoare,
cerul o neagră acuarelă,
iar dragostea nemuritoare.
Lipit de trunchi rămân
ţinându-te în braţe,
de piept striveşti un sân
şi ploile uit toate.
Doar gura îţi zăresc, rotundă, Printr-a rochiei mătasă
prin aburul ce se ridică, îţi simt formele rotunde,
fiinţa-mi este azi flămândă, mâna mea în jos se lasă
cutezătoare, fără frică. într-a valurilor unde.
Coapsa-ţi lipită de a mea Te mângâi ca un nebun
îmi dă fiori de moarte , scăpat din altă casă,
m-alintă răsuflarea ta se uită oamenii din drum,
şi îţi râvnesc buzele coapte. dar mie nici că-mi pasă.
Îţi strâng talia subţire- Scânceşti transfigurată
gingaş lujer de floare- şi plină de dorinţi,
iar patima crudă din fire ţi-e inima curată
se vrea acum otrăvitoare. şi buzele fierbinţi.
Sărutul lacom îl primeşti Ploaia nu conteneşte
cu geana ochiului plecată, căzând din cer în ritmul ei,
tu dorul vrei să-mi potoleşti, acest copac ne ocroteşte,
fiinţa ţi-e cutremurată. dulce ispită, să nu piei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu