dincolo de moarte

Din moarte, înapoi la viaţã

Primul lucru care i se întâmplã unei persoane care a murit este pãrãsirea corpului de cãtre spirit, fãrã pierderea imediatã a cunoştinţei. Adesea, cel intrat în moarte „vede” în jurul lui, chiar şi propriul trup neînsufleţit, ca şi încercãrile persoanelor de faţã de a-l readuce la viaţã. Spiritul „simte” o stare de uşurare, de plutire, poate gândi şi poate chiar încerca, fãrã succes însã, sã comunice cu cei vii, din încãpere. Aşa rezumã ierohomahul Serafim Rose (1934-1982), în cartea sa, „Sufletul dupã moarte”, experienţa trecerii în veşnicie, bazându-se pe mãrturisirile adunate, în decurs de zece ani, de dr. Raymond Moody şi publicate de acesta în volumul „Viaţã dupã viaţã”, apãrut în 1975. Pãrintele Rose – crescut în credinţa romano-catolicã, dar convertit, în 1962, la ortodoxie - este însã mai degrabã înclinat sã confrunte relatãrile laicilor cu învãţãturile creştine privind viaţa de apoi, aşa cum le gãsim şi în cartea a patra a Dialogurilor Sfântului Grigorie cel Mare, papã al Romei (mort în 604). 

Cum iese spiritul din trup

Unul din subiecţii cercetãrilor cu Raymond Moody, o femeie, povesteşte cum, spitalizatã fiind în urma unor tulburãri cardiace, a simţit nişte dureri puternice în zona inimii. Apãsând soneria pentru chemarea asistentelor, a vrut sã se mişte, şi atunci inima a încetat sã-i mai batã. A auzit asistentele dând alarma şi chemând medicul, dar, în acelaşi timp, a simţit cum îşi pãrãseşte trupul alunecând în jos, prin saltea, dupã care a avut senzaţia cã pluteşte deasupra celor adunaţi în jurul patului. De sus, a observat încercãrile personalului medical, de a o reanima, reţinând şi detalii precum exclamaţia unei asistente - „Doamne, a murit”- sau tunsoarea acesteia. Când i s-au aplicat electrozi pe piept, şi-a vãzut corpul sãrind sub impulsurile electrice, dar nu a simţit altceva decât o stare de împãcare şi chiar compasiune pentru cei care se zbuciumau sã o readucã la viaţã. În cele din urmã, eforturile medicale au reuşit, iar femeia, întoarsã din drumul spre veşnicie, a putut povesti tot ce a „înregistrat” pe când se afla între hotare. Un alt bãrbat a relatat cum, pierzând controlul maşinii într-un viraj, s-a rãsturnat într-un şanţ, moment în care a simţit cum spiritul, duhul sau „fiinţa interioarã” îi iese din trup, prin cap, rãmânând ca un fel de sferã suspendatã la câţiva metri deasupra corpului fizic. „Am avut atunci impresia cã timpul s-a oprit în loc”, a povestit bãrbatul, susţinând cã a fost tot timpul conştient şi a „vãzut” cum a fost transportat val-vârtej la spital şi cum medicii s-au zbãtut sã-l reanimeze. 

Întâlnirea cu cei dragi, dispãruţi

„Mi s-a întâmplat în momentul naşterii primului copil”, i-a relatat, tot lui Raymond Moody, o femeie, de profesie infirmierã. Însãrcinatã în luna a opta, ea a fãcut o intoxicaţie severã, fiind dusã de urgenţã la spital. Acolo i s-a provocat travaliul, ceea ce a declanşat şi o hemoragie puternicã. „Eram conştientã de ce se întâmplã şi-mi dãdeam seama de pericol. Mi-am pierdut cunoştinţa şi atunci am început sã aud un sunet neplãcut, ca o sonerie. Apoi m-am vãzut plutind pe o mare întindere de apã, zãrindu-i pe malul opus pe toţi cei dragi care muriserã: mama, tata şi alţii. Îi vedeam, le zãream figurile aşa cum erau în viaţã, îmi fãceau semn sã vin cãtre ei, dar eu îmi repetam mereu: < nu, nu sunt încã gata, nu vreau sã mor >”. În tot acest timp, femeia observa şi eforturile medicilor şi asistentelor, de a o reanima. Spiritul ei plutea prin încãpere, încercând sã le spunã cã nu e pregãtitã sã moarã, însã nimeni n-o auzea. În cele din urmã, a reuşit sã-i comunice medicului “Nu voi muri”, moment în care şi-a revenit. Interesant este de menţionat faptul cã întâlnirea cu persoane dispãrute sau chiar cu mesageri divini se regãseşte în majoritatea relatãrilor celor trecuţi prin experienţa morţii clinice, indiferent de vârstã, sex sau religie. Karlis Osis şi Erlendur Haraldsson au probat aceastã constantã în cartea lor, “La ceasul morţii”, apãrutã în 1977. Pe baza unor chestionare amãnunţite şi a unor interviuri cu doctori şi asistente, aleşi la întâmplare din estul SUA şi din nordul Indiei (pentru a compara culturi şi etnii diferite), cei doi au concluzionat cã, în momentul trecerii spre viaţa de apoi, americanii şi occidentalii, în general, îşi vãd rudele şi prietenii, în vreme ce muribunzii hinduşi vãd mai degrabã zeitãţi. Diferenţa o consemneazã şi Sfântul Grigorie cel Mare, în “Dialoguri”: ”Se întâmplã adesea ca un suflet aflat în pragul morţii sã recunoascã pe cei cu care urmeazã sã împartã aceeaşi existenţã veşnicã, pentru aceeaşi pedeapsã sau rãsplatã ca a lui”. Sfântul Grigorie remarcã însã cã, dacã oamenii obişnuiţi îşi zãresc apropiaţii decedaţi înaintea lor, persoanelor foarte credincioase, care au dus o viaţã curatã, li se înfãţişeazã “sfinţii raiului”, care-I ajutã astfel sã se despartã de viaţã fãrã durere, fãrã spaimã şi fãrã regret. Sf. Grigorie dã şi exemple de mesageri divini, însoţitori pe drumul spre “celãlalt tãrâm”: îngeri, mucenici, Apostolul Petru, Maica Domnului sau însuşi Iisus Hristos.

“Telepatia” muribunzilor

Existã însã şi cazuri în care muribundul “întâlneşte” figuri total necunoscute. Astfel, o femeie i-a povestit lui Raymond Moody cã, în timpul plutirii în afara trupului, şi-a vãzut nu doar propriul corp, ci şi pe al alte persoane, care muriserã recent, dar pe care nu le ştia. La rândul sãu, Sf. Grigorie noteazã în “Dialoguri” exemple de oameni care, pe patul de moarte, au strigat numele altcuiva, necunoscut, care murea în acelaşi timp, în altã parte. Bunãoarã, un individ obişnuit, care trãgea sã moarã, i-a trimis un mesaj unui anume Ştefan, pe care nu-l ştia, dar care, coincidenţã, îşi trãia şi el ultimele clipe, comunicându-i cã “vasul nostru e gata sã ne ia spre Sicilia” (destinaţie care, din cauza activitãţii vulcanice, poate fi consideratã o aluzie la focul iadului). Pãrintele Rose explicã asemenea fenomene prin “percepţia extrasenzorialã”, care se ascute în pragul morţii, permiţând sufletului sã simtã şi sã fie conştient, în afara trupului. Dr. Kubler-Ross menţioneazã, în cartea sa intitulatã “Moartea nu existã”, cazuri în care muribunzii întorşi la viaţã au putut povesti, în detaliu, nu doar ce s-a întâmplat în încãperea în care zãceau, ci şi fapte petrecute în camere alãturate sau chiar în locuri mai îndepãrtate. De exemplu, o persoanã oarbã a “vãzut” şi descris amãnunţit şi exact (!) eforturile medicale de reanimare, deşi, când a revenit la viaţã, era tot nevãzãtoare. Asta conduce la concluzia cã nu ochii vãd şi nici creierul nu e cel conştient, ci sufletul/duhul/spiritul are aceste capacitãţi uluitoare. O altã tânãrã, chestionatã de dr. Raymond Moody, a relatat cum, pãrãsindu-şi trupul, a mers în camera învecinatã, unde şi-a zãrit sora plângând şi rugându-se: ”O, Katy, te rog nu muri, nu muri!” Ulterior, dupã ce şi-a revenit, tânãra şi-a şocat sora descriindu-i locul în care stãtea şi cuvintele pe care le-a pronunţat. De altfel, dr. Moody subliniazã cã persoane lipsite de orice urmã de pregãtire medicalã au putut prezenta minuţios şi corect procedeele utilizate în timpul tentativelor de readucere la viaţã. 

Trecerea “dincolo”, prin tunel sau peste râu?

Din cele mai multe relatãri, rezultã cã spiritul care pãrãseşte trupul traverseazã un fel de tunel sau de râu, la capãtul cãruia se zãreşte o luminã orbitoare, dar binevoitoare. Aceasta întreabã uneori duhul respectiv dacã e pregãtit sã treacã dincolo, în alte cazuri spiritului comuncându-i-se într-un fel telepatic cã nu i-a sosit încã timpul şi trebuie sã se întoarcã. Corpul e apoi resuscitat, iar persoana în cauzã îşi aminteşte senzaţionalele trãiri. Un sondaj Gallup, citat de Loyd Auerbach, în volumul „Reîncarnarea”, indicã peste 8 milioane de asemenea experienţe, numai în America! Auerbach spune însã cã şi alte culturi şi popoare consemneazã fapte similare. Astfel, aflat în 1991 în Japonia, el a aflat cã niponii nu „vãd” un tunel şi o luminã, ci un râu (ca-n mitologia greacã, unde apele Styx-ului erau hotarul). Apa e traversatã însã „la soare”, dupã care duhul merge pe o cãrare mãrginitã de flori, adesea însoţit de un strãmoş sau de altã persoanã apropiatã defunctã. Şi ca şi în cazul tunelului, spiritul e sfãtuit sã se întoarcã ori i se oferã şansa de a alege. Ceea ce lui Auerbach i se pare semnificativ este faptul cã, înainte de a cunoaşte simbolica niponã a râului, din cazurile de islandezi, americani şi hinduşi cercetate, nu rezultase vreo deosebire în ceea ce priveşte tunelul morţii.

În trecerea lor dinspre viaţã spre moarte, mulţi oameni şi-au „întâlnit” fiinţele dragi dispãrute anterior ori li s-au înfãţişat chipuri de mucenici, sfinţi, zei, în funcţie de propria credinţã. Spre deosebire de aceste vizualizãri, numeroase sunte experienţele în care muribunzii (ori cei aflaţi, medical vorbind, în moarte clinicã) au zãrit o luminã strãlucitoare, care emana blândeţe şi care ori le-a dat şansa optãrii între cele douã lumi, cea de aici şi cea de dincolo, ori i-a îndrumat sã se întoarcã, întrucât ceasul lor nu a bãtut încã. Asemenea episoade stranii gãsim şi-n vieţile sfinţilor ortodocşi – Sf. Sisoe, Sf. Taisia, Cuviosul Teofil de Kiev etc-, dar ne sunt relatate şi-n „Dialogurile” scrise de fostul papã sanctificat sub numele de Grigorie cel Mare.

Experienţa morţii, descrisã de Sf.Grigorie cel Mare

 „În vreme ce stãteau în jurul patului Romulei, la miezul nopţii, deodatã a coborât din cer o luminã strãlucitoare, umplând întreaga încãpere. Minunãţia şi strãlucirea ei au stârnit fricã şi groazã în inimile lor... Apoi au auzit gãlãgia unei mulţimi mari de oameni. Uşa s-a deschis larg, cu putere, ca şi cum un numãr mare de persoane s-ar fi nãpustit înãuntru. Cei care stãteau în jurul patului aveau impresia cã în încãpere intrase o mulţime de oameni, dar din pricina fricii lor prea mari şi a strãlucirii fãrã asemãnare, nu erau în stare sã vadã. Frica i-a înţepenit, şi lumina strãlucitoare le-a orbit ochii. Chiar atunci, o mireasmã plãcutã a umplut aerul şi, cu aceastã mireasmã, sufletele lor s-au liniştit... Uitându-se cãtre maica sa duhovniceascã, Redempta, Romula i-a zis cu glas blând: < Nu te speria, maicã, încã nu voi muri >. Mireasma a stãruit vreme de trei zile şi, în noaptea a patra, Romula a chemat-o din nou pe maica sa şi a cerut sã primeascã Sfânta Împãrtãşanie. Maica Redempta şi ucenica sa de-abia se ridicaserã de pe pat, când au vãzut douã grupuri de cântãreţi stând în faţa grãdinii mãnãstirii... Sufletul Romulei a fost slobozit din trup pentru a fi cãlãuzit drept la cer... În cele din urmã, melodia psalmilor şi dulceaţa miresmei au dispãrut dimpreunã”. Acest citat din Dialoguri IV, 17 este inserat în cartea „Sufletul dupã moarte”, scrisã de pãrintele Serafim Rose, nãscut în California dintr-un tatã cu rãdãcini olandeze şi franceze şi dintr-o mamã de origine norvegianã. Crescut în religia romano-catolicã, Serafim Rose a intrat în 1962 în Biserica Ortodoxã, pe care a slujit-o pânã la sfârşitul vieţii, în 1982. 

Întâlnirea cu „lumina strãlucitoare”

Întâlnirea cu lumina orbitoare ori cu „fiinţa de luminã”, cum o descriu unii dintre cei care au trecut printr-o asemenea experienţã, este menţionatã şi de dr. Raymond Moody, un psihiatru care a revoluţionat raportarea contemporanilor la fenomenele paranormale, graţie cãrţii sale, „Viaţã dupã viaţã”, lansatã în 1975. Dr. Moody a adunat între coperţi mãrturiile a aproximativ 150 de persoane ajunse la un moment dat în pragul morţii ori chiar în moarte clinicã, arãtând cã multe dintre istorisiri se intersecteazã în anumite puncte, precum rememorarea rapidã a vieţii, în ultime clipe trãite, sau intrarea într-un tunel, calea de acces spre tãrâmul de dincolo. Potrivit lui Moody, cei mai mulţi dintre intervievaţi descriu acea luminã strãlucitoare ca pe o entitate plinã de cãldurã şi iubire, pe care o resimt apropiatã şi protectoare. Indiferent cã o numesc înger, zeitate sau altcumva, cei care au cunoscut-o au povestit cã li s-a pãrut un mesager trimis ca sã-i cãlãuzeascã. Un bãrbat i-a spus doctorului Moody cã i-a auzit pe medici declarându-l mort, apoi a simţit cã se rostogoleşte cumva într-o stare de plutire. „Totul era negru, în afara acelui drum care pornea de la mine şi pe care vedeam aceastã luminã. Era foarte, foarte strãlucitoare, dar nu prea întinsã, la început. Cu cât mã apropiam de ea, cu atât se întindea tot mai tare”. O altã persoanã susţine cã respectiva luminã e „limpede ca un cristal curat. Este o luminã aparte, cum nu se aflã nicãieri pe pãmânt. Este o luminã a înţelegerii şi a dragostei desãvârşite”. 

Eşti pregãtit(ã) sã mori?

Potrivit relatãrilor din cartea doctorului Moody, aproape întotdeauna lumina respectivã intrã într-un fel de dialog cu decedatul, dar nu prin cuvinte, ci prin intermediul gândurilor, dacã putem spune aşa. De cele mai multe ori, cel aflat între hotarele vieţii şi morţii este întrebat dacã e pregãtit sã moarã ori ce poate arãta din viaţa sa, caz în care „vede” cu repeziciune episoade trãite, ca-ntr-un fel de film derulat în vitezã. Lumina strãlucitoare nu are însã menirea de a judeca, ci doar de a îndemna la cercetarea propriei vieţi, pentru asumarea responsabilitãţii faptelor. Un bãrbat povesteşte cã spiritul sãu, ieşit din trupul intrat în moarte clinicã în timpul unei operaţii, a ieşit pe culoarul spitalului, auzind în acest timp o muzicã foarte frumoasã. Plutind de-a lungul culoarului, a trecut printr-o uşã închisã, dupã care a vãzut „o luminã de cristal pur, o luminã albã, care strãlucea. O luminã splendidã, iradiantã, care nu te orbea”. Omul respectiv spune cã, deşi nu a observat contururile unei fiinţe în acea luminã, a avut senzaţia cã aceasta are o identitate. Lumina a dirijat cãtre el un gând: ”Dacã mã iubeşti, întoarce-ţi paşii şi terminã ce ai început”. În tot acest timp, bãrbatul îşi vedea şi trupul întins pe masa de operaţie şi îşi dãdea seama, cumva, cã avea sã moarã. Dar se simţea protejat şi aproape cã nu-i pãrea rãu. Lumina însã l-a întrebat dacã e pregãtit şi ulterior el a înţeles cã, de fapt, fusese pus la încercare, fiindcã lumina ştia cu precizie cã nu era gata sã pãrãseascã aceastã lume. Aşa cã s-a trezit dintr-o datã înapoi în corp. Şi romancierul britanic Somerset Maugham a avut parte de o experienţã similarã, consemnatã de Allen Spreggett în „Starea nemuririi”. Scriitorul ar fi vãzut o luminã care se aprindea tot mai tare şi, dupã propriile spuse, a trãit atunci „cel mai puternic sentiment de eliberare”. 

Cartea morţilor, la egipteni şi tibetani

Experienţe asemãnãtoare gãsim consemnate şi-n Cartea tibetanã a morţilor, o scriere budistã din secolul al VIII-lea, intitulatã în original „Eliberarea prin auz, dupã moarte”. Tradiţia cerea ca pasaje din acest „îndrumar” cãtre lumea de dincolo sã fie citite lângã trupul celui rãposat, pentru a-i ghida spiritul printre „multele închipuiri înşelãtoare” care se ivesc la ceasul morţii. Sunt relatate întâlniri cu zeitãţi blânde sau divinitãţi mânioase, tot ca „vedenii” ce trebuie ocolite, finalul peregrinãrilor spiritului fiind cãderea într-o reîncarnare, pentru o nouã experienţã de viaţã. Doar evoluaţii ori iniţiaţii pot rupe acest traseu, scãpând de revenirea într-o formã trupeascã. Cartea cuprinde referiri precise la ieşirea spiritului din corp şi plutirea deasupra acestuia, ca şi-n experienţele occidentalilor din zilele noastre. Duhul „vede” trupul neînsufleţit înconjurat de rude şi apropiaţi, le „aude” tânguirile şi se poate deplasa în spaţiu inclusiv trecând prin obiecte tari (uşi, ziduri etc). Interesant este cã şi tibetanii menţioneazã întâlnirea cu o luminã strãlucitoare, în clipa morţii. Asemãnãri existã însã şi cu Cartea egipteanã a morţilor, mai veche decât scrierea budistã. Tradiţia egipteanã susţinea cã spiritul suferã mai multe transformãri dupã moarte, devenind când rândunicã, când şoim de aur, când şarpe cu picioare de om, când crocodil, apoi floare de lotus ş.a.m.d. De-a lungul acestor metamorfoze, au loc întâlniri cu feluriţi zei şi figuri din alte lumi, de la cele „Patru maimuţe sfinte” la zeiţa hipopotam şi de la divinitãţi cu cap de câine la apariţii jumãtate om-jumãtate pãsãri. 

Ce e cu „lumea duhurilor”?

Vizionarul Emanuel Swedenborg (1688-1772), erudit al vremii, om de ştiinţã şi inventator provenit din aristocraţie, a scris şi el, pe lângã circa 150 de lucrãri ştiinţifice de-a dreptul evoluţionare pentru acele timpuri, o serie de volume la limita dintre religie şi paranormal, bazate pe experienţele personale. Potrivit lui Swedenborg, atunci când moare, omul intrã în „lumea duhurilor”, aflatã la jumãtatea drumului dintre Rai şi iad. Aceastã lume ar fi asemãnãtoare cu a noastrã, astfel cã rãposatul nu ştie, la început, dacã e viu sau mort, dat fiind cã-şi pãstreazã anumite simţuri: „vede” o luminã strãlucitoare şi nedesluşitã, apoi îşi rememoreazã rapid episoadele vieţii, îşi întâlneşte cunoscuţii dispãruţi înaintea lui, iar aceştia îl plimbã prin diverse locuri, învãţându-l cele necesare pentru etapa urmãtoare: Raiul ori iadul. Swedenborg descrie apoi Raiul ca pe o lume foarte asemãnãtoare cu a noastrã, cu case, parcuri şi grãdini, cu guverne, legi şi sãli de judecatã, cu biserici şi preoţi, cu şcoli şi viaţã publicã duhovniceascã, ba chiar şi cu cãsãtorii sau cu haine de schimb pentru vieţuitorii de acolo. Iadul e prezentat şi el în aceiaşi termeni, dar cu locuitori egoişti şi dedaţi lucrãrilor diavoleşti. Asemenea viziuni – pe care Swedenborg susţine cã le-a primit stând de vorbã, în stare de meditaţie dublatã de concentrare intensã, cu „îngeri”, cu sufletele morţilor, dar şi cu emisari de pe planetele Mercur ori Jupiter- nu au fost luate în serios de contemporanii sãi, printre excepţii numãrându-se germanul Immanuel Kant, unul dintre întemeietorii filozofiei moderne. 

Concluzia pãrintelui Serafim Rose este totuşi cã aceastã lume a duhurilor, menţionatã de Swedenborg, cunoscutã şi ca „planul Bardo” (în “Cartea tibetanã a morţilor”) sau ca „planul astral”, este de fapt ceea ce învãţãtura ortodoxã numeşte „lumea vãzduhului de sub ceruri”, unde ar sãlãşlui duhurile cãzute, care urmãresc sã înşele oamenii şi sã-i ducã la osândire. „Aceasta nu e lumea cealaltã, care îl aşteaptã pe om dupã moarte, ci doar partea nevãzutã a acestei lumi, prin care trebuie sã treacã omul pentru a ajunge cu adevãrat în lumea cealaltã, a Raiului sau iadului”, conchide pãrintele Rose, dupã care nici întâlnirea cu lumina strãlucitoare şi protectoare nu are nimic duhovnicesc în ea, ci reflectã cel mult o experienţã desfãtãtoare a morţii.