lacustră

Stau la masa mea de scris                 De-acolo-aştept să se ivească
cu stilou-n mână, nedecis,                dulcea fiinţa omenească,
hârtia îmi pare un ocean                   aştept s-apară dintr-un hău,
care îneacă ideile noian.                    pe firmament, numele tău.

Îmi arunc pe geam privirea,             Şi chipul tău vreau ca să văd,
de unde aştept izbăvirea?                  în braţele-ţi să mă răpăd,
Negru se-arată orizontul,                  să îţi cuprind trupul subţire,
pământul e acoperit cu totul.            să mă îmbăt de fericire.

Bate-n reci rafale vântul,                   De-ar înceta acum furtuna,
nu găsesc deloc cuvântul                   să nu mai bată-aşa, într-una,
ca să-l potrivesc în rând,                    aş tot zbura spre împlinire,
să dau curs la propriul gând.             spre nesperata mea iubire.

Fruntea-n mână mi-o aplec,             Dar vrerea nu mi-e ascultată,
negri nori pe ceruri trec                     natura pare înciudată,
                                                 în galop de vijelie;                              plopii se pleacă la pământ,
                                                 plâng păduri de isterie.                      cuvântul mi-e întors de vânt.

                                                  Becul pâlpîie în lustră,                      Iar foaia albă mucezeşte,
                                                  locuinţa mi-e lacustră,                      stiloul pe tăblie odihneşte,
                                                  tremură arini pe maluri                    de-un alb imens este tavanul,
                                                  veghind la-nspumate valuri.            mă-mbie s-aţipesc divanul.

                                                  În zadar caut o scuză
                                                  că sunt părăsit de muză,
                                                  gândul fuge-n depărtare
                                                  spre întunecata zare.