Smaranda Brăescu a fost prima paraşutistă şi a treia aviatoare a României. Aceste onorabile elemente de statistică pălesc însă în faţa faptului că, la 19 mai 1932, ea a doborât, la modul absolut ( feminin şi masculin), recordul mondial la saltul cu paraşuta. Iar asta nu e totul! Exact patru ani mai târziu, la 19 mai 1936, a devenit prima femeie care a traversat Marea Mediterană cu un avion cu un singur motor şi fără escală pe insule.
Când s-a născut Smaranda Brăescu? Este mai puţin important pentru articolul de faţă. De obicei, cei care scriu despre ea se opresc asupra zilei de 21 mai 1897. Unele documente spun altceva. De exemplu, în carnetul ei de elevă a Şcolii de Arte Frumoase, pe anul şcolar 1926-1927, este scrisă data de 23 mai 1904 ca zi a naşterii. În primul ei brevet de aviator, aflat în patrimoniul Muzeului Naţional al Aviaţiei Române, scrie că avea 27 de ani în octombrie 1932, ceea ce înseamnă că s-a născut, de fapt, în 1905. Iar alte documente ale Smarandei, ulterioare anului 1933, vin cu alte date... De ce acest lucru? Probabil că în anii interbelici întâlnim o prelungire târzie a obiceiului mai vechi ca o femeie să-şi ascundă vârsta reală, inclusiv în acte. Cert este că la sfârşitul anilor ’20 avem o „fătucă de la ţară” de 25-30 de ani, micuţă de statură, cu părul negru (purtat împletit, dar nu tot timpul), cu ochii gri-albaştri, mai puţin interesată de cochetărie, care-i uimeşte pe toţi prin faptul că reuşeşte să devină paraşutistă. Bărbaţi şi femei deopotrivă o dezaprobă cu voce tare. Era mai mult decât se cerea unei femei cuviincioase în vremea respectivă. Ca să fim cinstiţi până la capăt, trebuie spus că nici bărbaţii care alegeau această „meserie” nu erau prea apreciaţi. Paraşuta era „colacul de salvare” al aviatorului, care apela la acest mijloc atunci când avionul se prăbuşea, fără şanse de a mai fi redresat. Adică, săreai atunci când nu aveai de ales... Să-ţi faci un obicei din asta şi, fără motiv, să-ţi rişti viaţa aruncându-te în gol, iată ceva ce nu i se potrivea unui om întreg la minte!
Prima paraşutistă a României
Smaranda Brăescu nu şi-a dorit să fie paraşutistă, ci aviatoare. Născută lângă Tecuci, în familia unor ţărani din Hănţeşti (comuna Buciumeni), a fost martoră la unul dintre primele raiduri aeriene ale unui aviator militar român: locotenentul Gheorghe Negrescu (1888-1977). S-a întâmplat în mai 1912, când Negrescu a zburat pe traseul Bucureşti-Bârlad. Ridicând privirea spre cer, ca toţi cei care au auzit zgomotul făcut de motorul aparatului Farman III, Smaranda şi-a spus că şi ea, când va creşte, va deveni aviatoare. Biata fată nu ştia ce o aştepta! Deşi primele aviatoare au apărut în Franţa, Anglia, Rusia şi S.U.A. încă de pe la 1910-1911, în România lucrurile au stat diferit. Elena Caragiani, prima aviatoare româncă, a încercat în zadar, în 1913, să obţină brevetul de zbor la Şcoala Ligii Naţionale Aeriene de la Băneasa. Nu este clar de ce nu l-a obţinut (arhiva Ligii este, pentru moment, pierdută). Poate i s-a explicat – în conformitate cu mentalitatea epocii – că în aviaţie nu era loc pentru femei, pentru că ele nu aveau nervii suficient de tari. Dezamăgită, Elena a mers la Paris şi, la începutul anului 1914, a trecut cu succes testele pentru brevet.
Când, în 1928, Smaranda Brăescu a făcut cunoscut faptul că doreşte să devină aviatoare (sau, în limbajul vremii, pilotă), nicio altă româncă nu obţinuse brevetul în ţară. Luni la rând, Smaranda a bătut la uşile mărimilor din aeronautica militară (şcoli civile de zbor nu existau, în acel moment, în România). A fost primită de diverşi comandanţi – oameni serioşi, cu războiul făcut şi cu pieptul plin de decoraţii – care i-au explicat că aviaţia era o treabă grea, pentru bărbaţi adevăraţi. La insistenţele fetei, i s-a replicat că „Ţara nu are avioane de izbelişte!” şi a fost trimisă la plimbare. Probabil că mulţi ar fi renunţat în faţa atâtor bariere. Nu şi Smaranda, care a găsit o cale indirectă de a se apropia de aviaţie: paraşutismul. A împrumutat bani de la o cunoştinţă şi a mers la Berlin, la renumita fabrică de paraşute Schröder, unde Otto Heinecke era instructor. Românca şi-a cumpărat paraşuta cu numărul 7198; era din mătase albă, iar sacul de protecţie era kaki. A intrat astfel în posesia obiectului care i-a adus nenumărate satisfacţii, care a făcut-o cunoscută în toată lumea, care a dus-o de mai multe ori la un pas de moarte şi de care s-a despărţit, în primăvara anului 1944, în condiţii tragice. La Berlin a învăţat cum se pliază o paraşută şi, după ce a înţeles mişcările, i s-a spus că urmează să facă primul salt. Era 5 iulie 1928. A mers pe un aerodrom din apropiere şi a urcat întrun avion însoţită de instructorul Heinecke (înainte de zbor semnase o hârtie prin care renunţa la orice pretenţii, în caz de accident). De sus, Smaranda şi-a imaginat pământul ca pe o faţă de masă, pe care erau aşezate pachete de ţigări – hangarele. A venit apoi momentul pe care îl aşteptase mai multe săptămâni, dar de care acum îi era teamă. Abia la al treilea „Springen-Sie!” al lui Heinecke şi-a făcut curaj şi s-a aruncat în gol; câteva secunde mai târziu a simţit cum i s-a deschis paraşuta. România devenea a patra ţară europeană care avea o paraşutistă, după Franţa, Cehoslovacia şi Elveţia.
„Văzduhul, zeu capricios...”
În ţară, reuşita ei a fost interpretată ca pe o încălcare a legilor firii. Pentru majoritatea românilor care au citit despre ea în presă era o fiinţă ciudată, de neînţeles. În satul ei, ţăranii comentau că „fata lu’ Brăescu, care de mică avea apucături rele, de băieţoi, a sărit cu umbrela din arioplan” (în zona rurală, umbrelă sau fustă erau două dintre denumirile utilizate în epocă pentru paraşută).
Totuşi, nu toţi aveau mintea îngrădită de prejudecăţi. În anii 1929-1930, Smaranda (sau Măndiţa, cum era alintată de familie) a fost invitată să participe la câteva dintre spectacolele aeriene care, în acele timpuri, se desfăşurau în toate marile oraşe ale ţării. Iar peripeţiile nu s-au lăsat aşteptate. La Cluj, la aterizare, a rămas, pentru mai bine de o oră, suspendată de ramurile unui copac. Încântaţi, jurnaliştii i-au pus fotografia la gazetă; ce subiect! A urmat Brăila, în aceeaşi vară a anului 1929. După ce a sărit, a constatat că un curent puternic o ducea spre Dunăre. Domnişoara Brăescu nu ştia să înoate şi s-a considerat foarte norocoasă atunci când a căzut pe malul fluviului... De fapt, pentru Smaranda, norocul conta mai puţin. Era o fire foarte religioasă şi era convinsă că se afla în grija Domnului (a afirmat de mai multe ori că dacă nu ar fi ales aeronautica, şiar fi trăit viaţa retrasă într-o mănăstire). Şi totuşi, o mare cumpănă a venit...
Era 30 august 1930. Smaranda Brăescu se afla la Satu Mare, pentru un nou spectacol aerian. Apropiaţii au văzut-o tristă, iar ea le-a spus: „Nu ştiu ce am, dar tare mă tem că astăzi o să mă culegeţi cu făraşul”. O premoniţie? După ce paraşuta albă i s-a deschis, a început să bată un vânt puternic dinspre Răsărit:
„Aproape de pământ, la câteva sute de metri numai, o mână nevăzută prinde paraşuta şi începe să o împingă oblic, spre graniţa ungară. Acum nu mai este o cădere, ci o alunecare vertiginoasă, prin spaţiu. Se aud ţipete de femei speriate, plânsete de copii, înjurături şi blesteme. Câteva mii de oameni îşi frâng mâinile, privind neputincioşi trupul Smarandei, pe care vântul hain o târăşte ca pe o jucărie. Este teribil să vezi pierzania unei fiinţe căreia nu-i poţi veni în ajutor. Câteva automobile au şi pornit de-a lungul câmpului, în urmărirea paraşutei. Prea târziu. Smaranda Brăescu este izbită de un copac, apoi zvârlită într-o margine de drum, cu oasele sfărâmate. Văzduhul, zeu capricios, îşi ucisese mireasa!”, a scris Ion Dragomir în ziarul „Universul”.
Recordul mondial feminin la saltul cu paraşuta
Smaranda Brăescu nu a murit. Găsită într-o stare critică, a fost dusă la spitalul din Satu Mare, unde doctorii au constatat că avea o dublă fractură de femur, o alta la oasele bazinului şi două coaste rupte. A rămas internată pentru şase luni, timp în care a meditat asupra viitorului. Să renunţe? Oricine ar fi făcut astfel... Au venit prieteni de la Bucureşti s-o viziteze. Plimbându- se alături de ei în cârje, le-a spus că a decis să facă paraşutism de performanţă! Când primăvara anului 1931 s-a apropiat, Smaranda a ieşit din spital. Încă mai avea dureri şi şchiopăta... A mers la locul accidentului (un gest specific unui om curajos!), apoi la gară, de unde a luat un tren care pleca în direcţia... Berlin. Viza doborârea recordului naţional şi, pentru aceasta, era nevoie să facă unele modificări la paraşută. Revenind la Bucureşti, şi-a pierdut vara în audienţe, solicitând un avion care să o ridice dincolo de şase mii de metri. A obţinut promisiuni şi... atât. În cele din urmă, a fost ajutată de Gheorghe Negrescu, cel care, în 1912, trezise în Smaranda dorinţa de a se face aviatoare. Iată că au trecut 20 de ani de la acel moment şi fata încă era departe de a-şi vedea visul înfăptuit.
Acum, în toamna anului 1931, Negrescu era colonel şi comandant al Centrului de Instrucţie al Aeronauticii de pe aerodromul Pipera. El i-a ordonat locotenentului Alexandru Papană să ţină legătura cu domnişoara Brăescu şi, atunci când ea se va simţi pregătită, să o ia la bordul unui aparat Potez XXV şi să o urce cât se poate de sus. Cei doi au făcut, pentru început, mai multe zboruri de acomodare cu aerul rece al înălţimilor, apoi au stabilit data saltului: 2 octombrie 1931. În această zi, Smaranda a urcat în avion îmbrăcată într-un costum de piele, îmblănit, având agăţat de ea barograful, instrumentul care înregistra înălţimea. Alte două avioane au decolat împreună cu Potezul lui Papană, pentru a-i însoţi. Pe la 6.200 de metri, acestea au abandonat, unul acuzând probleme tehnice, celălalt – consumul mare de benzină. Smaranda a realizat că, dacă sărea în acel moment, ar fi doborât atât recordul naţional, cât şi pe cel mondial feminin, care era de 4.800 de metri. Şi-a făcut curaj şi s-a aruncat în gol. Parașuta s-a deschis imediat. Mai târziu, a povestit presei: „După câteva minute de coborâre, încep să fiu legănată de nişte groaznice balansuri, drumul mi se pare un chin... Nu fac nicio mişcare, de teamă să nu amplific oscilaţiile balansurilor, mă mulţumesc să-mi încleştez mâinile pe centura barografului, ca pe o preţioasă comoară. Aşa, cu braţele cramponate pe barograf, am străbătut mai mult de 5.000 de metri, căzând din balansurile vânturilor în golurile ameţitoare de aer, prin care mă prăbuşeam fulgerător spre pământ, cu paraşuta pe jumătate închisă. Centura mă strângea dureros, paraşuta abia scăpată din golurile de aer, mă smucea crunt şi foşnetul mătăsii albe se amesteca în aer cu vibraţiile avionului, care îmi da târcoale. La câteva sute de metri de pământ mi-am adus aminte brusc de cele două avioane de escortă, pe care nu le mai zăream nicăieri; teama ca ele să nu se fi prăbuşit, amestecată cu spaima că smuciturile paraşutei îmi vor smulge centura barografului, m-au făcut să izbucnesc, prin văzduh, în plâns. Plângeam epuizată, privind ca prin vis linia de argint a Ialomiţei, care curgea în dreapta, şi luciul unei bălţi, în stânga. Pământul se apropia, zăresc silinţele ţăranilor ieşiţi la culesul porumbului... La 50 de metri de pământ am izbutit să fac o sforţare şi să-mi scot ochelarii. În clipa în care îmi aruncam din mână şi una din mănuşi, am căzut în lanul de porumb, peste care am avut vremea să văd poposind şi mătasea albă a paraşutei”. Coborârea a durat 21 de minute. A fost prima ei performanţă, dar şi primul record internaţional doborât de o româncă. A doua zi, regele Carol al II-lea i-a acordat Ordinul „Virtutea Aeronautică”, clasa Crucea de Aur. Decoraţia i-a fost înmânată de fratele regelui, principele Nicolae, cu prilejul unei recepţii la Aero-Club. La această festivitate a participat şi un oaspete de seamă, aflat în vizită la Bucureşti: Italo Balbo, ministrul Aerului din Italia.
În America
Gestul făcut de Casa Regală a fost important: meritele i-au fost recunoscute şi acest lucru i-a dat curaj. Probabil că nu au fost mulţi surprinşi când tânăra a anunţat că intenţionează să doboare şi recordul absolut la saltul cu paraşuta, pe care îl deţinea un american care se aruncase din avion de la 6.450 de metri, cu doar 250 de metri mai sus de înălţimea de la care sărise Smaranda. Ideea ei a captat interesul opiniei publice. Ziarul „Universul” a anunţat că o sprijină, lansând o listă de subscripţie. Cu banii care s-au strâns – şi cu o mie de dolari din partea Băncii Naţionale a României –, Smaranda a părăsit ţara la 14 decembrie 1931 şi s-a îndreptat spre Statele Unite. A ales să traverseze Atlanticul pentru că „America era atunci singura ţară care comercializase aviaţia în toate domeniile. De-ai fi avut nevoie de un bombardier, de un elicopter, de un dirijabil sau de un balon stratosferic, plăteai, şi aparatul cerut ţi se punea la dispoziţie. [...] Şi apoi, mai este ceva. În America nu trecea săptămână de la Dumnezeu fără să fie linşaţi doi negri, să nu se construiască un Building, să nu se descopere o nouă stea de cinematograf şi să nu se bată un record” („Universul”, 1 noiembrie 1935). A ajuns la New York în dimineaţa de Crăciun a anului 1931, la bordul vasului Leviathan. A privit uimită cum, pe vas, năvălesc jurnaliştii şi îi cer să se lase fotografiată, apoi să răspundă la întrebări. După ce mirarea i-a trecut, a înţeles, cu satisfacţie, că devenise celebră. Şi, zâmbind, a aşteptat ca ziariştii să-şi termine întrebările, care i se păreau idioate (dacă îi place guma de mestecat, dacă iubeşte pisicile, dacă este la curent cu divorţurile de la Hollywood etc.).
În primele trei zile pe care le-a petrecut în S.U.A. s-a cazat la Hotelul „Ritz”, într-un apartament care îi fusese rezervat. A fost un pic mai mult decât şi-a dorit. Mobila i s-a părut atât de scumpă, încât o stingherea. Şi mai greu îi era când se afla în restaurantul de lux al hotelului. Consulului României la New York, venit s-o viziteze, i-a spus: „– Păcat de cheltuială, Excelenţă! Hotelul ăsta nu-i de mine. Când mă duc să iau masa şi văd toată armata aceea de chelneri, obărchelneri, directori, subdirectori, picoli, superpicoli, numărându-mi bucăturile, nici nu mai am curajul să înghit sau vărs tot sosul din mâncare pe haine”. Consulul i-a recomandat, în glumă, să nu mai comande mâncare cu sos. La 28 decembrie, Smaranda a plecat la Washington, unde a întâmpinat Anul Nou, iar la 1 ianuarie 1932 a luat trenul spre Florida. A urcat în vagon îmbrăcată în haine de iarnă şi a coborât la Miami în rochie albă de vară. A mers acolo ştiind că în zilele de 7, 8 şi 9 ianuarie urmau să aibă loc festivităţi aeronautice şi a considerat că va găsi un avion cu care să decoleze pentru a doborî recordul mondial. La Miami a fost invitată la banchete, recepţii, ceaiuri, unele oferite în cinstea ei. Cu legea care interzicea alcoolul încă în vigoare, s-au băut apă, limonadă şi lapte bătut. Apoi i s-a spus că nu poate sări cu paraşuta, pentru că nu vor avea avioane capabile să ajungă la înălţimi mari; de asemenea, nici de la altitudine mai mică nu i se recomanda să sară, pentru că ar fi fost compromiţător pentru ea, care era o distinsă posesoare a unui record. Timp de o lună, a fost imposibil pentru româncă să găsească un avion. A început să creadă că, de fapt, persoanele joviale care- i vorbeau admirativ nu aşteptau decât să-şi termine banii şi să plece acasă. Astfel, americanii îşi păstrau recordul. Iniţial, crezuse că nu vor fi invidioşi, pentru că – i se spusese – atunci când americanii pierd un record, inventează altul. În cele din urmă, i-au spus fetei: „– Nu vă putem, totuşi, autoriza. Ca să vă scoborâţi cu paraşuta de la o înălţime mare, trebuie să vă lansaţi deasupra unei câmpii vaste, prin care să vă putem urmări şi ajuta la nevoie. Ori, în Florida, câmpia e sălbatică, plină de şerpi veninoşi, de indieni şi alte lighioane... Ce ne facem noi dacă vă muşcă vreun şarpe? Ne sunteţi atât de dragă şi preţioasă!” („Universul”, 2 noiembrie 1935).
„Whisky englezesc, mai bun decât oxigenul...”
Spre norocul ei, cineva i-a trimis o telegramă prin care a informat- o că în California, la Sacramento, între San Francisco şi Munţii Sierra Nevada, se află o câmpie care îndeplineşte toate condiţiile. Nu trebuia decât să traverseze continentul, până pe coasta Pacificului. Zis şi făcut... Ajungând la San Francisco, a luat legătura cu cei de la aeroaerodromul Bay, de lângă orăşelul Alameda. Când, pe la începutul primăverii anului 1932, a anunţat că este pregătită de marea încercare, i s-a cerut să poarte pe piept o a doua paraşută, „pentru Smaranda, în Statele Unite ale Americii: în Florida... ...și în California 20 historia iunie 2017 orice eventualitate”. Având acum două paraşute (pe a ei, de fabricaţie germană, în spate, iar pe cea de fabricaţie americană, pe piept) şi purtând un costum îmblănit, de piele, a avut nevoie de trei oameni care s-o urce în aparatul de zbor. Nici după cinci încercări, care s-au întins pe parcursul a două luni, Smaranda nu a reuşit să sară de la înălţimea dorită. Primele două ratări au fost urmarea firească a faptului că avionul nu s-a ridicat dincolo de 6.000 şi 6.500 de metri. După ce a schimbat avionul cu unul mai performant, au început să se întâmple tot felul de lucruri...
La primul zbor cu noul avion, a atins 6.800 de metri, dar pilotul a venit rapid la aterizare, motivând că i s-a terminat oxigenul din butelie. La a doua încercare, s-a terminat oxigenul din butelia Smarandei. Supărată (şi convinsă că cineva o sabota), paraşutista a cerut ajutorul lui Ion Petrescu, un român din San Francisco. L-a rugat să încarce împreună buteliile cu aer şi să le transporte la avion, unde să le păzească până la decolare. A urmat tentativa numărul cinci: „Smaranda Brăescu privea emoţionată limba neagră a altimetrului, care indica regulat înălţimi tot mai mari: 6 000... 6 500... 6 800... 7 000... O bucurie caldă năpădi sufletul româncei. Dincolo de ferestrele de ţiplă ale măştii de oxigen începură să se prelingă lacrimi mari, grele: - În sfârşit! respiră ea uşurată. Încet, îngreunată de mişcări din pricina costumului şi a paraşutei, se târî spre uşa avionului – care era scoasă din ţâţâni – şi privi afară. Oroare! Jos nu se vedea câmpia Sacramento, ci vârfurile întretăiate de prăpăstii şi acoperite de zăpezile seculare ale Munţilor Sierra Nevada. Smaranda simţi un fel de sfârşeală care-i împăienjenea ochii şi-i ameţea creierul. Dacă nu s-ar fi agăţat de speteaza unui fotoliu, s-ar fi prăbuşit în gol. Cu greu, îşi recăpătă calmul. Se uită la pilot. Ca orice brav american, numitul sugea liniştit dintr-o sticluţă cu whisky, urlând un cântec [...]. - Ce faci, nenorocitule? îl zgâlţâi Smaranda. Pilotul se întoarse, râzând fericit, cu gura până la urechi: - Vrei să tragi un gât? Whisky englezesc, mai bun decât oxigenul...
Nici în ziua aceea Smaranda Brăescu n-a putut sări pentru record. Căci, până să vireze avionul spre Sacramento, s-a lăsat amurgul. Jos, l-a mustrat pe pilot cu blândeţe: - Nu ţi-e ruşine să-mi faci o asemenea ispravă? Ce-ai zice dacă te-aş denunţa agenţilor prohibiţiei? Ce fel de camarad zburător eşti dumneata? Pilotul a lăsat nasul în jos, ca un copil [care a] greşit, bâiguind cuvinte de scuză: -Îţi jur că data viitoare...” („Universul”, 4 noiembrie 1935). O altă încercare era sub semnul întrebării: Smaranda a rămas fără bani! Avusese de plătit chiria avionului, oxigenul, benzina, uleiul... Singura speranţă era comunitatea românească din San Francisco. A apelat la sprijinul lor şi a primit un împrumut de o sută de dolari.
„Miss Brăescu bate recordul sau se sinucide!”
La 19 mai 1932 era din nou pe aerodromul Bay, de lângă Alameda. Venise, ca de obicei, însoţită de Ion Petrescu. În timp ce încărcau buteliile cu oxigen, au apărut ca din senin jurnaliştii, chemaţi de „oamenii lor” de pe aerodrom. Au întrebat- o, ironici, ce va face dacă iar se mai întâmplă ceva. Le-a răspuns că era ultima încercare, iar dacă nu ieşea bine, oricum se arunca, dar fără paraşută. Firesc, jurnaliştii s-au repezit la telefoane şi au contactat redacţiile, cerând ediţii speciale: „Miss Brăescu bate recordul sau se sinucide!”. Smaranda a decolat pentru a şasea tentativă de a stabili un nou record mondial de înălţime la saltul cu paraşuta. Avionul a urcat la 7.000 de metri, apoi a atins 7.100. Tot ce mai avea de făcut era... să sară. Trei ani şi jumătate mai târziu, ziaristul Ion Dragomir a intervievat-o îndelung şi a descris cu talent adjudecarea recordului:
„Se uită în jos. Avionul plutea deasupra câmpiei Sacramento. Oxigenul năvălea în mască regulat, cu mirosul lui greoi de benzină arsă. Pilotul conduce liniştit avionul 7 200, 7 300, 7 400, 7 500 de metri. În clipa aceea, pilotul se întoarse spre Smaranda cu figura congestionată, cu ochii holbaţi: — Not oxygen! Nu mai am oxigen. S-a terminat! Ca să-şi răscumpere greşeala din trecut, când se îmbătase, nenorocitul făcuse actul eroic de a zbura până la limita rezistenţei plămânilor lui, deşi oxigenul i se isprăvise. Smaranda Brăescu îl văzu căscând gura mare – ca un om care se îneacă – apoi capul i se frânse pe piept... Leşinase! Ce s-a petrecut în urmă, a fost fulgerător. Înainte ca avionul să fi început a coborî, paraşutista se sculă în picioare, deschizând larg robinetul de oxigen şi aspirând cu aviditate gazul dătător de viaţă. Avea, de acum, destulă provizie în plămâni. Scoase masca şi o lăsă lângă butelie. Se târî spre uşa deschisă a carlingii şi ieşi afară. Era sprintenă ca şi când n-ar fi purtat atâtea kilograme de încărcătură asupra-i. Hotărârea de a învinge îi însutise puterile. Puse un picior pe roata avionului, privi în jos şi-şi dete drumul. Smaranda Brăescu nu căzu decât vreo cincizeci de metri. Deşi la înălţimea aceea aerul era cât se poate de rar, paraşuta lui Heinecke se deschise îndată. De acum începea coborârea. În primele clipe, Smaranda nu văzu nimic. Aerul din plămâni şi oxigenul cald, în contact cu atmosfera rece, produseseră o pojghiţă de gheaţă care [îi] întunecase ochelarii. Îi scoase cu o smucitură şi îi azvârli. Privi în juru-i: sus, imensitatea albastră, rece, a cerului; jos, o pătură de nori, învăluind pământul ca într-un uriaş pansament de vată; la dreapta, la stânga, dinainte, dinapoi, nimic, absolut nimic. Avionul nu se zărea nicăieri. — Nenorocitul, a căzut, murmură Smaranda, făcându-şi cruce... Dumnezeu să-l ierte! S-ar fi bucurat acum, dacă acest gând trist n-ar fi întunecat-o. Şi apoi, îi era atât de frig. Cu toată îmbrăcămintea-i îmblănită, îngheţase până în măduva oaselor. Deodată, zări departe, ca nişte muşuroaie, Munţii Sierra Nevada. Intră într-o pătură de nori, groasă ca cea mai groasă ceaţă.
Când ieşi dedesubt, zări fluviul Sacramento şi oglinda imensă a unui lac.
— De n-aş cădea în apă!
Vântul bătea într-acolo. Prin golurile de aer, paraşuta cădea bezmetică. Smaranda, la capătul ei, se răsucea ca o jucărie, pradă vârtejurilor şi balansului. Iarăşi trecu printr-un strat de nori. Erau atât de deşi încât, uitându-se în sus, nu mai zări pânza paraşutei.
Când ieşi la lumină, se afla la mai puţin de opt sute de metri de pământ, exact deasupra lacului:
— M-am curăţat! Dacă nu trec de lac, sunt pierdută.
Desfăcu paraşuta americană, prinsă de piept, nădăjduind că, susţinută cu ambele paraşute, va pluti ceva mai mult în aer. Dar blestematul instrument, în loc să se deschidă învolt, căzu în jos, ca o zdreanţă, trăgând-o şi mai departe, înspre pământ. Dar un vânt binefăcător o împinse din spate. Peste câteva clipe, lacul rămase în urmă. O aştepta altă piedică: nişte cabluri electrice de înaltă tensiune. În grabă, trase spre ea zdreanţa americană, o ghemui la piept [şi] trecu la doi metri deasupra cablurilor.
Jos se întindea un lan de secară. Se aşternu pe pământ uşor, respiră o dată adânc şi simţi că leşină. Smaranda Brăescu bătuse recordul mondial de lansare cu paraşuta, sărind [de la] 24 000 de picioare, deasupra câmpiei Sacramento din California (USA)”. („Universul”, 6 noiembrie 1935) Coborârea Smarandei a fost văzută de un fermier, care a venit imediat la ea. A găsit-o istovită şi a ajutat-o să-şi desfacă centurile celor două paraşute. Cu greu a reuşit să se menţină conştientă şi i-au trebuit câteva zeci de minute ca să-şi revină. Fermierul a aşteptat până când fata a reuşit să lege câteva cuvinte, apoi a transportat- o cu automobilul personal la fermă, de unde a telefonat celui mai apropiat aerodrom:
„— Alo, am găsit pe câmp o paraşutistă. Pretinde că a sărit de la 24 000 de picioare.
— OK, prin urmare, n-a murit!
— Nu.
— Noi am trimis două avioane în căutarea ei. Sosim îndată la fermă.
Cât ai fuma o ţigară, întreaga Americă afla vestea. Telefonul, telegraful, radioul, ediţiile speciale ale ziarelor nu au vorbit decât despre recordul bătut de Miss Brăescu”.
Cel care a presupus că Smaranda a murit a fost pilotul avionului din care sărise paraşutista, după ce şi-a revenit din leşin când se afla în coborâre, pe la vreo 4.000 de metri. Realizând că fata nu mai era, a considerat că a fost, la un moment dat, aspirată din avion, probabil în stare de inconştienţă. Ajuns la aerodrom, le-a spus ce credea celor care aşteptau veşti de la ei. I-a rugat apoi să ceară şi altor aerodromuri să trimită avioane s-o caute; de asemenea, şi el a realimentat şi s-a pregătit să plece din nou. Chiar în acel moment s-a aflat că Smaranda este în viaţă, la o fermă. A decolat imediat şi „o luă pe Smaranda Brăescu din mijlocul unei armate de piloţi, ziarişti şi fotografi – răsăriţi nu se ştie de unde – şi o duse la San Francisco, unde o aşteptau membrii coloniei române, mulţimea, oficialităţile... Era gloria deplină”.
Să notăm, în treacăt, că româncei i-a fost omologată înălţimea de 7.233 de metri. Recordul ei a fost depăşit în iulie 1934 de paraşutistul sovietic Nikolai Evdokimov, care a sărit de la 8.100 de metri.
În sfârşit, aviatoare!
După ce a obţinut recordul mondial la saltul cu paraşuta, Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul”, a iniţiat, la Bucureşti, o nouă chetă. Banii strânşi au ajuns la Smaranda la sfârşitul lunii iunie. Era o sumă importantă care îi permitea săşi prelungească şederea în S.U.A. şi să devină aviatoare. Ceea ce s-a şi întâmplat... La 8 octombrie 1932, la şcoala de zbor de la Roosevelt Field, New York, Smaranda Brăescu a obţinut mult râvnitul brevet, devenind a treia aviatoare a României (a doua a fost prinţesa Ioana Cantacuzino, proprietara şcolii de zbor de la Băneasa, care a obţinut brevetul în 1930). Din acest moment, în viaţa Măndiţei începe o nouă etapă. Sosită în ţară în martie 1933, a decis să renunţe la paraşutism (ultimul salt a avut loc în vara aceluiaşi an, la Constanţa) şi săşi cumpere un avion pentru raiduri internaţionale. Banii s-au adunat greu. România traversa o perioadă de criză economică şi puţine persoane erau dispuse să facă donaţii. Totuşi, Banca Naţională i-a oferit 150.000 de lei, Primăria Capitalei alţi 150.000, iar Ministerul de Finanţe încă 100.000. Alte instituţii sau persoane particulare au oferit sume mai mici. În toamna anului 1935 a intrat în posesia unui avion Miles Hawk Major, fabricat în Anglia, pe care l-a botezat „Aurel Vlaicu”. Cu acesta, în primăvara anului 1936, a obţinut cea mai importantă realizare ca aviatoare: traversarea Mării Mediterane.
„Dacă ai avea bani, n-ai mai fi Smaranda Brăescu!”
Aventura merită să fie cunoscută pe larg. De la început trebuie spus că, în ziua de 27 aprilie, când a plecat la drum, Smaranda habar nu avea că va ajunge în Africa. Raidul pe care îl avea în minte urmărea traseul clasic Bucureşti-Roma-Paris-Londra. Plecarea de la Băneasa a fost cu cântec. Venită dis-de-dimineaţă la aeroport, a amânat decolarea din lipsă de benzină (crezuse, în van, că o va obţine repede). În cele din urmă, maiorul Mihai Pantazi i-a făcut rost de 300 de litri. Smaranda nu s-a putut bucura prea mult, pentru că a constatat că, în timp ce ea alerga după combustibil, cineva i-a furat ochelarii de zbor, mănuşile şi ghetele... Nicio problemă! A căutat în bagaje, a scos pantofii pregătiţi pentru recepţii şi a decolat încălţată cu ei. Era ora 11:15. S-a îndreptat spre vest, cu gândul de a ajunge la Roma într-o singură etapă. A traversat Turnu Severin la înălţimea de 2.500 de metri apoi, întâlnind nori, a urcat la 3.500. Nu a fost însă un survol de vis, plutind peste albul spumos, scăldat într-o frumoasă lumină de primăvară. Curenţii de aer erau atât de puternici încât Smaranda abia a reuşit să controleze avionul. Temându-se că se va prăbuşi, a schimbat direcţia către nord-vest. Multă vreme habar n-a avut unde se afla. Apoi, aproape de ora cinci după-amiază, a zărit, printr-o spărtură de nori, Marea Adriatică. Emoţiile s-au mai domolit şi, curând, a zărit ţărmul. A aterizat pe un aerodrom militar aflat lângă oraşul Rimini, unde a fost bine primită. Italienii o cunoşteau şi o apreciau... A rămas la Rimini peste noapte. A doua zi dimineaţa, a sosit de la Ministerul Aerului din Roma o telegramă, care le cerea celor de pe aerodrom să îi acorde româncei tot sprijinul pentru a-şi continua călătoria. Cei 400 de kilometri rămaşi până la Roma i-a parcurs în mai puţin de două ore. În timpul zborului a sesizat unele trepidaţii suspecte ale motorului.
„Am aterizat, totuşi, la Littoria, în cele mai bune condiţiuni, fiind primită cu adevărată camaraderie de personalul aerodromului – şi-a amintit ulterior Smaranda Brăescu. Comunicând ofiţerului de serviciu îngrijorările mele cu privire la motor, ca din pământ a răsărit o echipă de mecanici. Unul dintre ei, Arhimede, a descoperit pricina trepidaţiilor: se slăbise un şurub la elice” („Universul”, 11 mai 1936). Littoria era un oraş recent construit, în apropiere de Roma (în 1946 şi-a schimbat numele în Latina). Smaranda a mers la un telefon şi a luat legătura cu reprezentantul diplomatic al României la Vatican, un domn pe nume Vasiliu. Diplomatul a fost cel care a luat-o cu maşina şi a dus-o în capitala Italiei. Pentru că plănuia să rămână mai mult timp la Roma, a fost găzduită la legaţie. În zilele următoare, aviatoarea a vizitat oraşul, s-a întâlnit cu mai multe grupuri de studenţi români aflaţi la studiu în universităţile italiene şi a sărbătorit 10 Mai la Biserica Română, aflată în centrul Romei Vechi, lângă Panteon. Tot în această perioadă Smaranda s-a hotărât să renunţe la raidul prin Europa şi să traverseze Marea Mediterană pentru a ajunge în Libia, la Tripoli. Cu această ocazie, avea să se întâlnească cu o cunoştinţă mai veche: Italo Balbo, care în acel moment era guvernatorul provinciei italiene Libia. Le-a spus domnilor Vasiliu şi Lugojanu (ambasadorul României la Roma) ce intenţiona, însă nu avea bani de benzină; de fapt, nu mai avea bani pentru nimic... I. Vasiliu i-a spus amuzat: „Păi, dacă ai avea bani, n-ai mai fi Smaranda Brăescu!”. Iar Lugojanu i-a promis că va vorbi cu reprezentanţii Creditului Minier ca societatea să-i asigure benzina necesară. Călătoria Discutând cu aviatorii italieni planul de a traversa, în linie dreaptă, cei 1.100 km de la Roma la Tripoli, cu un avion monomotor, a întâlnit numai proteste: „– Mergi la moarte sigură! Pe această linie sunt curenţi de aer dinspre Africa spre Europa, care se schimbă foarte des şi foarte brusc, şi nici cei mai experimentaţi piloţi nu le pot rezista”. I s-a recomandat să zboare în trei etape: 1. Roma-Siracuza- Palermo; 2. Palermo-Tunis; 3. Tunis-Tripoli, de-a lungul coastei. Românca nici n-a vrut să audă: „Niciodată n-am şovăit în acţiunile mele. Niciodată nu m-am întors din drum, o dată pornită, precum niciodată nu am ucis gândul o dată înflorit în sufletul meu” („Universul”, 8 iunie 1936).
Domnişoara Brăescu a stabilit ca ziua plecării să fie marţi, 19 mai. În seara anterioară a sosit la Littorio, iar în dimineaţa decolării, la ora cinci, era lângă avion. Înconjurată de aproape tot personalul aerodromului, în frunte cu directorul, fata emana optimism şi, în cele din urmă, i-a făcut pe toţi să zâmbească. Soseşte şi buletinul meteo, care conţine nea situaţia numai până în Sicilia: „nori şi vânt puternic în faţă, până la 1.000 de metri înălţime. Mai sus, curenţi neregulaţi; ceaţă slabă spre largul mării”. Vin şi ştiri de la Tripoli, punctul final al destinaţiei; era aşteptată o după-amiază furtunoasă. Smaranda Brăescu a decolat şi a luat rapid înălţime, în direcţia sud. Legate de aparat, fluturau două drapele: al României şi al Italiei. Vântul puternic din faţă a făcut ca aviatoarea să atingă cu o întârziere de un sfert de oră coasta vestică siciliană. În rest, totul a decurs fără probleme. Mai la sud de Sicilia, a survolat insula Lampedusa. Apoi, între ea şi mare s-a interpus ceaţa. Altceva însă i-a atras atenţia: „După cinci ore de zbor, am simţit brusc schimbarea de temperatură. Căldura devenise copleşitoare (plecasem dimineaţă îmbrăcată cam gros). Mi-era sete, dar apa în sticlă era fiartă.
Când şi când, mestecam câte o pastilă de Vicky, dar ea se făcea clei în gură. Curenţii îmi scuturau din ce în ce mai tare aparatul. În acelaşi timp, am observat trâmbe gălbui-roşiatice de praf, care-mi anunţau dezlănţuirea furtunii pe coasta africană. Era însă şi semnul că mă apropiam de coastă. Un motiv de nelinişte îmi pricinuia mirosul stăruitor de benzină. Dădusem drumul la benzină din rezervorul din faţă, ca să treacă în rezervoarele din planuri, care erau în directă comunicare cu motorul. Privind mai atentă, observ mustind benzina la ventilele de aer. Mă temeam să nu am pierdere mare de lichid, dar îndată mi-am dat seama că benzina fierbea din cauza căldurii. M-am liniştit. Căldura dogorea însă năprasnic; aerul sărat al mării şi mirosul ameţitor de benzină începuseră să fie duşmanii mei. Simţeam moleşeală în trup şi greutate în respiraţie. Am coborât atunci sub 500 de metri. Ceaţa dispăruse gonită de furtună şi jos am putut zări marea foarte agitată. După şase ore şi cinci minute de zbor, am zărit, în sfârşit, coasta. – Africa! Am atins Africa! A fost primul strigăt ce am putut scoate din gâtul meu uscat de sete. N-am mai simţit însă nici sete, nici miros de benzină, nici cald nu mai mi-era. După şase ore şi zece minute, pluteam deasupra uscatului; eram în capul deşertului african, care exercită atracţie şi miraj asupra atâtor spirite. Din loc în loc, coasta era înflorită de castele albe, înconjurate de grădini” („Universul”, 8 iunie 1936).
Smaranda Brăescu nu ştia prea bine unde se afla. Navigase corect? Trebuia să aterizeze şi să găsească pe cineva cu care să discute, de preferinţă un italian. De sus, zăreşte un teren nivelat, bun de aterizare. Apropiindu-se, a văzut că pe teren se afla la păscut o turmă de măgari. Câţiva arabi, înţelegând că avionul venea la aterizare, au gonit măgarii. Smaranda a aterizat, dar nu a coborât din carlingă. Localnicii au privit şi ei, curioşi, aparatul, fără să se apropie. Aviatoarea a fluturat tricolorul italian. Atunci, arabii au răspuns cu salutul roman şi s-au îndreptat către ea. Astfel, ea a aflat că aterizase în apropiere de Tripoli (la 60-65 km). Nu deviase decât foarte puţin de la cursul planificat... „Le-am cerut apă ca să-mi răcoresc niţel gâtul. Cum însă apa se găsea cam departe – trebuia să mai întârzii 10-15 minute – am preferat să-mi iau din nou zborul. Era şi timpul: furtuna era într-un crescendo nebun”. Treizeci de minute mai târziu era la verticala capitalei Libiei. Oraşul se zărea greu, din cauza prafului care îl învăluise. Avionul „Aurel Vlaicu” îl înconjoară o dată, fără a manifesta intenţia de a ateriza.
Smaranda nu identificase aerodromul... „Am luat-o pe ţărmul mării şi l-am descoperit cam la 12 kilometri de oraş, între grădini de palmieri şi o mlaştină sărată. Aerodromul Malaha. Furtuna era în plină dezlănţuire, curenţii erau foarte periculoşi. Aterizarea devenea o mare problemă. La prima încercare, un curent foarte puternic mi-a umflat avionul de la un metru de pământ şi numai după sforţări grozave l-am putut pune pe uscat. Oamenii de pe aerodrom au alergat în calea mea, ca să-mi ţie avionul deoarece, chiar pe uscat, era primejdie să fie dat peste cap de furia vântului. Un aparat trimotor care aterizase cu un sfert de oră înaintea mea era cât pe-aci să capoteze în mlaştina sărată din coasta aerodromului” („Universul”, 8 iunie 1936).
„– Autorizaţie de intrare în colonii aveţi?”
Pe aerodrom i s-au pus tot felul de întrebări. Chiar era Smaranda Brăescu? „Imposibil”, îşi spuneau italienii. I se anunţase plecarea din Roma în urmă cu vreo 7 ore. Ruta ocolitoare – obligatorie pentru avioanele cu un singur motor – nu îi permitea să ajungă atât de repede... Atunci, românca le-a prezentat documentele avionului, cu ora decolării, iar bărbaţii din jurul ei le priveau uimiţi. Apoi, unul dintre ei a observat că lipsea ceva: „— Autorizaţie de intrare în colonii aveţi? Ştiţi, este obligatorie chiar şi pentru italieni...”. Smaranda auzea pentru prima dată de aşa ceva. Oare de ce la Roma nu-i spusese nimeni, nimic? I-a venit o idee: „— N-aveţi nicio grijă, domnilor, totul se va aranja când îl voi vedea pe mareşalul Balbo!” Italienii au clipit miraţi. Se uitau cu multă atenţie la fata senină din faţa lor, apoi au schimbat priviri care trădau încurcătura. „– Cum, dumneata o cunoşti pe Excelenţa Sa?” Smaranda, nerăbdătoare să bea o gură de apă, a pus capăt începutului de rumoare: „– Sigur că da! Am venit să-i fac o vizită!”. Şi, calmă, şi-a scos bagajul din avion şi a cerut apă...
Drumul către hotelul Excelsior din Tripoli a introdus- o în atmosfera Africii musulmane: clădiri albe, palmieri, grădini de zarzavat, localnici călare pe măgari sau pe cămile. La hotel s-a odihnit câteva ore, apoi a fost anunţată că era căutată de un ofiţer de la palatul guvernamental. Ofiţerul a condus-o cu maşina la palat, unde l-a întâlnit pe consulul general al Libiei, baronul Scola Camerini (guvernatorul Italo Balbo lipsea în ziua respectivă). Consulul a fost curios să afle cum a decurs zborul; traseul direct pe care îl alesese românca reuşise să-i contrarieze pe mulţi. Binevoitor, a felicitat- o şi a invitat-o să revină a doua zi, când urma să-l întâlnească pe Balbo. Întâlnirea cu Italo Balbo a avut loc după un scenariu pe care Smaranda îl cunoştea deja bine. Aviator cu multă experienţă, guvernatorul i-a spus că nu o credea că a venit direct de la Roma. Ca să se convingă, i-a cerut să-i descrie forma şi relieful insulelor pe care le-a văzut de sus. A rămas mirat când fata i-a dat răspunsuri exacte... „M-a întrebat, în fine, de ruta pe care am de gând s-o fac la înapoiere. Când i-am spus că vreau să traversez Mediterana în diagonală (950 km), tot fără escală, prin Albania şi, de acolo, peste munţi, direct spre ţară, a rămas întâi pe gânduri. După câteva secunde, prins de un entuziasm juvenil, mi-a spus: — Dumneata eşti în stare să faci drumul acesta. Şi o să-l faci. Numai dacă te-ar ţine motorul avionului”.
Măndiţa face senzaţie în costumul popular românesc
La întoarcere, în holul hotelului, românca a fost întâmpinată de două femei pe care nu le cunoştea. Erau Sandra Rossi şi Fabia Sabini, două profesoare de la liceul local de fete. Aflaseră că domnişoara Brăescu sosise la Tripoli şi au dorit să o cunoască. A urmat o discuţie vie, despre aviaţie şi impresii de călătorie... La un moment dat, doamna Rossi îi propune Smarandei o plimbare cu maşina prin deşert. „– Când? – Chiar acum...”. Cu aceeaşi uşurinţă uimitoare cu care a acceptat orice alt risc în trecut, fata din Hănţeşti-Buciumeni a intrat şi în această aventură, cu o necunoscută, la ceas de seară. Apusul le-a găsit hoinărind prin pustiu. Smaranda s-a simţit înfiorată de peisajul deprimat care o înconjura. A hotărât că îi plăcea mai mult deasupra norilor. Acolo era în siguranţă... La 21 mai, Italo Balbo a oferit o recepţie în cinstea Smarandei Brăescu. Pentru că nu avea bani să-şi cumpere haine adecvate, aviatoarea a sosit la palat îmbrăcată în costumul popular românesc, care „simplifica problema prezentării protocolare, iar pe străini îi impresiona în mod plăcut”.
Acum, la patru ani de la doborârea recordului mondial, care îi adusese faimă în lumea întreagă, Măndiţa nu mai era fata timidă, stânjenită să se afle în centrul atenţiei. Dimpotrivă, a sosit radioasă la palat, le-a zâmbit tuturor, a discutat cu toţi cei care au dorit s-o cunoască (şi cine nu şi-a dorit?), i-a lăsat pe toţi să-i admire costumul şi le-a explicat cum se confecţionează, la ţară, astfel de haine... La finalul petrecerii, a fost condusă la hotel de familia Balbo, având-o la volan pe Emanuela Balbo, contesa de Florio. În zilele de 25 şi 26 mai, Smaranda a fost invitata prinţesei musulmane Carida Caramanli. Prizoniera unor cutume drastice, legate de statutul princiar, dar şi de normele islamului, Carida era nerăbdătoare să evadeze, prin poveştile româncei, măcar pentru câteva ceasuri, în lumea femeilor care reuşesc să obţină tot ce-şi doresc. Imaginile se succed, iar fata din serai le soarbe cu aviditate: salturi cu paraşuta, zboruri peste munţi şi mări întinse, furtuni şi vreme senină... Inevitabil, au discutat şi despre îmbrăcăminte. Apoi, curioase, şi-au schimbat hainele. Carida a îmbrăcat costumul popular românesc, iar Smaranda pe cel arab. Doar românca s-a fotografiat în hainele celeilalte (prinţesei libiene îi era interzis de tradiţia islamică să-şi expună chipul bărbaţilor, chiar şi prin fotografie) şi rămâne ca, în viitor, cineva norocos să găsească o imagine cu Smaranda Brăescu îmbrăcată în haine arabe.
„Te poţi despărţi uşor de un tovarăş?”
Plecarea din Africa, spre ţară, a avut loc în ziua de 30 mai. Până atunci, italienii de la aeroportul Malaha i-au găzduit avionul şi i-au verificat motorul fără să-i pretindă bani. În ajunul plecării, domnişoara Brăescu a mai luat o dată masa cu puternica familie Balbo, iar seara a petrecut- o în compania celor două profesoare de la liceul local de fete. Când întâlnirea s-a încheiat, Smaranda le-a făcut un cadou: costumul ei popular. Dimineaţa decolării... Imediat după ora şapte, Smaranda a pornit motorul. Elicea a prins a se roti, avionul a luat viteză şi s-a avântat în văzduh. Un semn rău prevestitor: curenţii de aer i-au smuls de pe bord un medalion al Sfântului Anton. Aviatoarea şi-a amintit atunci de cuvintele lui Italo Balbo: „Numai de te- ar ţine motorul...”.
Au urmat câteva ore de zbor liniştit. La un moment dat, a zărit insula Malta. Privind mai la nord, a văzut coastele Siciliei. Era pe drumul cel bun... La trei ore şi cinci minute de la decolare, a tresărit. Motorul a început să scoată un zgomot ciudat; apoi, şi-a revenit. Se afla în aer de patru ore când, din nou, motorul o anunţă, prin acelaşi zgomot, că are probleme de funcţionare. Şi-a revenit iar... Smaranda ştia – din experienţă – că se afla într-un mare pericol. Impactul cu apa era doar o chestiune de (foarte puţin) timp. „Aveam patru ore şi jumătate de zbor şi înălţimea de 2.500 metri când, deodată, simt că motorul mă lasă. Turaţia slăbise de tot: 1.000 de ture. Încep să pierd înălţimea. M-am înarmat cu tot curajul, hotărâtă să fac toate încercările de redresare şi să rezist până în ultima clipă. Am încercat să menţin avionul. Am împins maneta (de gaze – n.a.) în plin, am tras pe cea de altitudine îndărăt. Dar avionul cădea... Şi din ce în ce mai repede. O povară care accelera căderea era şi încărcătura de benzină pe zece ore de zbor. Dar micşorarea încărcăturii tot n-ar fi evitat căderea, cel mult ar fi încetinit-o. Când m-am văzut trântită la 500 de metri de luciul mării, instinctiv am desfăcut centura, gata să sar. Dar repede m-am răzgândit. Mi-am zis: tot o să mă înec! Atunci, de ce să părăsesc avionul? Pentru el am suferit dureri şi umiliri; dar tot el mi-a adus mângâierea atâtor satisfacţii. El a fost tovarăşul meu. Te poţi despărţi uşor de un tovarăş? El a fost viaţa mea, destinul meu. Te poţi despărţi uşor de viaţă, de destin? Să fie, atunci, tot el, mormântul meu!”. („Universul”, 8 iunie 1936)
Smaranda a aşteptat impactul cu apa. Din fericire, motorul şi-a revenit în ultimul moment! Lucidă, a profitat de şansă şi a schimbat cursul spre nord, căutând coasta italiană. De ce nu o făcuse mai devreme, la primul avertisment? Nu există o explicaţie rezonabilă. Aceasta era Smaranda Brăescu, un adept neînfricat al jocului cu hazardul, un om care răspundea provocării mortale cu o încredere oarbă în destin. A aterizat lângă Taranto, unde câţiva mecanici din aviaţia militară italiană i-au pus motorul la punct. Sursa problemelor erau infiltraţiile de nisip fin de deşert. A doua zi, Smaranda Brăescu era la Brindisi. Aici, o furtună a făcut-o să amâne traversarea Mării Adriatice. Şi eterna problemă: nu mai avea suficientă benzină! A fost ajutată atât de I. Lugojanu, ambasadorul României la Roma, dar şi de italieni. Şi acum, înainte ca Smaranda Brăescu să părăsească pământul peninsular, este momentul să facem o mică paranteză şi să ne întrebăm de ce au ajutat- o italienii pe româncă. Italia tocmai cucerise Abisinia, ceea ce stârnise furia Ligii Naţiunilor, care a impus sancţiuni economice. Iar una dintre vocile cele mai puternice care criticau politica de forţă a dictatorului Benito Mussolini era ministrul român de Externe, Nicolae Titulescu. Aşadar, rămâne admirabilă atitudinea militarilor italieni, care nu i-au reproşat nimic Smarandei şi au ajutat-o de fiecare dată, în ţara lor şi în Africa.
Aviatorii italieni i-au recomandat româncei să se întoarcă în ţară pe ruta Brindisi-Salonic-Bucureşti. Nu a contat. Fata era hotărâtă să ajungă acasă în linie dreaptă (800 km), pe deasupra Balcanilor, unde urma să se reîntâlnească cu curenţii puternici (aceiaşi care, la plecarea în raid, îi deviaseră cursul şi o făcuseră să aterizeze la Rimini, în loc de Roma). A decolat, pentru ultima etapă, la 1 iunie. După 40 de minute a atins coasta Albaniei, având înălţimea de 3.000 de metri. Câteva ore mai târziu a fost la verticala Sofiei. Către Dunăre, o furtună îi bara trecerea. A încercat să se apropie, dar i s-a părut că vede iadul dezlănţuit. Nicio şansă să treacă prin vârtejurile puternice din faţa sa. A înţeles că singurul lucru pe care îl putea face era să aterizeze la Sofia. În capitala Bulgariei a luat legătura cu ambasada României. Ambasadorul Vasile Stoica a venit într-un suflet la aerodrom, cu braţul plin de flori.
Invitată la ambasadă, aviatoarea a refuzat, insistând să se întoarcă, în aceeaşi zi, în ţară. Către seară, a decolat spre Bechet, pe unde a traversat Dunărea. Era finalul unei aventuri care o încântase peste măsură, dar o şi epuizase. A mai avut de trecut un hop. În regiunea Oltului ploaia s-a înteţit. Apoi, survolând Teleormanul, a intrat într-o zonă în care grindina făcea ravagii. Pentru a nu se prăbuşi, a decis să aterizeze de urgenţă. A pus avionul cu roţile pe pământ, în apropiere de Alexandria. Era deja întuneric şi nu vedea prea bine terenul, în timp ce avionul încă rula. O izbitură puternică i-a oprit aparatul. Coborând din carlingă, a constatat că se afla pe marginea unei râpe, în care nu căzuse pentru că lovise un cal. Pe care îl omorâse... Noaptea a petrecut-o ca invitată a familiei primarului Alexandru Colfescu, un cunoscut avocat din Alexandria. A doua zi, primăria l-a despăgubit pe proprietarul calului, iar avionul avariat al Smarandei a fost luat cu un camion şi dus la Arsenalul Aeronautic din Bucureşti.
Sfârşit neguros de capitol
Cu acest raid african, perioada de strălucire a Smarandei Brăescu s-a încheiat. De-acum, marile performanţe o vor ocoli, iar presa se va concentra asupra altor aviatoare din România: Irina Burnaia, Marina Ştirbey, Mariana Drăgescu, Nadia Russo. Lipsa banilor a făcut-o pe Smaranda să renunţe la cele două mari proiecte pe care şi le dorea. Să-şi redobândească recordul pierdut la saltul cu paraşuta, sărind de la 12.000 de metri, şi să traverseze Atlanticul la manşa unui avion. La intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial ea era unul dintre instructorii primei companii de paraşutişti a armatei române. Nu a mai făcut salturi, deşi soldaţii au rugat-o. Le-a răspuns că nu mai era chiar suplă, ca în urmă cu zece ani. În plus, începuse să resimtă dureri, în urma vechilor fracturi. În toamna anului 1942 se afla în celebra escadrilă sanitară, pe frontul Stalingradului, alături de alte aviatoare românce. Misiunea fetelor era să transporte, cu avionul, pe cei răniţi – din spatele liniei întâi, până la spitalele de campanie.
Bombardamentul din 4 aprilie 1944 a găsit-o în cartierul Bucureştii Noi. Bombele au căzut în apropierea casei unde locuia. După bombardament, a părăsit Capitala. În spaima şi confuzia acelor zile, Smaranda Brăescu şi-a pierdut bagajele (sau i-au fost furate) în gară la Pietroşiţa (jud. Dâmboviţa). Iar odată cu acestea, a pierdut şi paraşuta Heinecke, care îi adusese cele două recorduri din 1931 şi 1932! Şi pierdută a rămas, pentru totdeauna. Finalul vieţii este puţin cunoscut. Din dosarul ei, existent la CNSAS, rezultă că la 20 iunie 1946 a fost dată în urmărire generală de poliţie, care trecuse de partea guvernării comuniste (cel care a trimis circulara a fost chiar Alexandru Nikolski, un zbir al anilor negri ce vor veni). Era acuzată că făcea parte dintr-un grup de militari care ar fi dorit să lupte împotriva guvernului Groza, în folosul naţional-ţărăniştilor.
Fosta paraşutistă şi aviatoare nu a fost găsită niciodată. A reuşit să se ascundă cu ajutorul unor vechi legături din lumea religioasă (preoţi şi călugăriţe). Astfel, a fost condamnată – în lipsă – la doi ani de închisoare. Care a fost finalul ei? Există două variante. Una dintre ele, pusă în circulaţie de biograful ei, Neculai Staicu, şi larg acceptată de cercetători, susţine că Smaranda Brăescu s-a ascuns într-o mănăstire din Cluj şi a decedat la 2 februarie 1948, în urma unui cancer mamar. Sunt şanse reale să fie aşa. Neculai Staicu a fost un biograf riguros, care şi-a fundamentat teoriile pe dovezi acceptate de metodologia cercetării istorice. O notă de la C.N.S.A.S. contrazice această teorie şi susţine că Smaranda Brăescu a reuşit să plece din ţară în Franţa. Această arhivă nu are şi alte informaţii complementare. În concluzie, nu ştim, cu certitudine, care a fost finalul vieţii aviatoarei, iar elucidarea acestui mister va mai înghiţi, probabil, timp şi efort.
(www.historia.ro/sectiune/general/articol/smaranda-braescu-a-cucerit-america-printr-un-salt-cu-parasuta)
(www.historia.ro/sectiune/general/articol/smaranda-braescu-a-cucerit-america-printr-un-salt-cu-parasuta)
