Seara se lasă, mantie cerească,clipind misterios sub bolta cea albastră,
iar soarele sfărşeşte drumul în asfinţit
pe tainice cărări ce-abia le-am desluşit.
Un nor stingher îşi varsă-acum obida
cu grele picături umezind hlamida
şi verde un colţ, crâmpei de iarbă,
capul ridică, temerar, în mare grabă.
Îl propulsează în sus rădăcina
ce-nalţă din seva-i perenă tulpina,
el caută un reazem în golul eter
fiind în Univers al vieţii mesager.
Sub nori cenuşii îşi freamătă trupul
'nălţând către zări albastre cuvântul,
eterna speranţă din care s-a născut
purtând vise dalbe spre necunoscut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu