Mă distrug incertitudini, Canapeaua frântă-n douătimpul pare de prisos îmi primeşte trupul slab,
când găsesc similitudini ceruri scot o lună nouă
în noianul fără rost. afişându-i chipul alb.
Un conglomerat de vise Ochii grei cad în orbite
naşte-n hăul fără fund închizând irisul verde,
aruncând priviri piezişe tremură frunze tacite
peste clipele ce fug. în lumina ce se pierde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu