a 173-a zi

Noaptea-i târzie şi timpul pustiu,
pe drumul cel rece nu-mi place să fiu
ci soarta mă poartă cu vagă speranţa
că dintre neguri ieşi-va dimineaţa.

Ceasul rotund se chinuie-n perete
mişcându-şi mecanismul lipsit de regrete,
eu gândul provoc spre cerul înalt
când pasul îmi târâi pe negrul asfalt.

Frunze foşnesc în cruntă amăgire
sporind misterul din tainica simţire;
stele răsar încă neprihănite,
abia de le zăresc în ape oglindite.