Înnourat e cerul şi posomorâtjelind cu picuri grei pământul
şi-nfiorată, aripa de vânt,
îmi poartă spre zenit cuvântul.
Consoane moi spre depărtări
se-avântă-ntr-un elan duios
ducând lumina către zări ,
'nălţând speranţele de jos.
Îmi bate inima să spargă
sub pieptul dornic de iubire
şi ziua fuge, noaptea-ntreagă
îmi pare chin de izbăvire.
Îţi văd chipul printre stele
de-un halou înconjurat,
eu sunt una dintre ele
ce tânjesc neîncetat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu