23 august

Regele Mihai, între ”trădare” și curaj. 

Ziua care a schimbat războiul

23 August 1944, moment în care România a ”întors armele” Germaniei naziste, într-un război 
deja pierdut, este poate cel mai falsificat eveniment din istoria României.

Cele peste patru decenii de propagandă comunistă 
au implementat în mentalul colectiv ideea că 
23 August 1944 a fost momentul instaurării 
comunismului în România. Fals.

Mai apoi, după 1990, ura față de regimul 
care tocmai ce se prăbușise s-a revărsat asupra 
momentului 23 August deja puternic implementat după 
decenii de propagandă, concredizându-se astfel în mod 
eronat ideea de „trădare națională a Regelui Mihai”, idee 
pe  care o parte din societate a asimilat-o. La toate acestea 
a contribuit cu succes propaganda anti-monarhistă pe care comuniștii au promovat-o cu înverșunare.

Dar să demitizăm...

23 August 1944 nu a însemnat instaurarea comunismului în România. Nicidecum. 23 August a 
fost o acțiune foarte bine planificată de "Opoziția Unită" sub coordonarea lui Iuliu Maniu. La 
acțiunea Regelui Mihai pentru demiterea mareșalului Ion Antonescu (aliat fidel al lui 
Hitler) au participat reprezentanți ai tuturor partidelor anti-fasciste. Partidul Comunist din 
România (PCdR) nu a avut un rol principal, el fiind reprezentat la 23 August 1944 de către 
intelectualul Lucrețiu Pătrășcanu și Emil Bodnăraș, spionul sovietic sub numele de cod "Ceaușu".

Adevărul este că la 23 August 1944, războiul era pierdut. Acest lucru era evident după tragedia
 de la Stalingrad. Iar teoria potrivit căreia Ion Antonescu negocia ieșirea României din război nu are 
niciun temei.

Antonescu avea să recunoască faptul că nu a avut curajul să aducă în discuție ieșirea României din 
război, la întâlnirea pe care a avut-o cu Hitler, la 5 august 1944. Probabil că și imaginea în flăcări 
a Varșoviei după insurecția împotriva naziștilor i-a creat un oarecare blocaj.

Cert este că mareșalul Ion Antonescu părea că nu înțelege realitatea acelor vremuri, iar actul de la 
23 August și ieșirea României din război reprezentau singura soluție. Țara se afla pe marginea 
prăpastiei, la propriu.

Ar fi infantil să ne imaginăm că fără 23 August, un act de curaj al clasei politice din acele vremuri, 
comunismul nu s-ar mai fi instaurat în România. Armata Roșie se afla la granițele țării,
 iar ocuparea României, care era doar o chestiune de timp, ar fi fost mult mai brutală fără 
decizia de a „întoarce armele". Rușii nu au uitat niciodată participarea României alături de 
Germania nazistă la „Operațiunea Barbaross" (1941), invadarea URSS-ului, până în inima sovietelor.

Iar pe lângă toate acestea, în joc se afla încă soarta Ardealului de Nord. La fel de adevărat este însă că

 armistițiul cu URSS a fost semnat abia la 12 septembrie 1944. Până atunci, soldații 
români, cu toate că depuseseră armele, au fost tratați ca inamici de sovietici, mulți sfârșind în 
Gulaguri. O greșeală politică, dar cine își poate imagina că URSS ar fi semnat un armistițiu până nu 
ar fi fost sigură de controlul  deplin al țării?

Și totuși, se vorbește foarte puțin despre faptul – uneori se omite cu bună știință – că până în 23 August 1944, Stalin prefera negocierea unui armistițiu cu mareșalul Ion Antonescu. Întâlnirea de la începutul lunii august, dintre mareșal și Adolf Hitler a spulberat orice speranță în acest sens.

Cert este că rolul comuniștilor în actul de la 23 August a fost unul minuscul. Mai mult, paradoxul face ca actul de la 23 August, atât de mistificat de comuniști, să fie inițial privit cu puternică ostilitate. Comuniștii români preferau ca trupele sovietice să intre în țară fără ca partidele democratice să aibă un rol în „victoria împotriva fascismului”.

sursa:dcnews.ro